Friedrich Nietzsche. Maxime comentate

Fr. Nietzsche. Maxime comentate de Nicolae Breban

Instinctul în cultură. După felul cum sunt accentuate aceste două substantive abstracte putem deduce nu numai profilul spiritual al unei epoci, dar, nu rareori, şi panta ascendentă sau descendentă a mişcării culturii.

Dacă republica – pentru a face o comparaţie globală! – în dezvoltarea imperiului roman a fost perioada virilă, ascendentă (într-un anume sens!), aptă de a statua acele virtuţi care au subîntins apoi aproape un mileniu de existenţă triumfală, imperiul, el însuşi, în ciuda dominării teritoriale enorme pentru acea vreme, nu a fost, într-un anume sens, decât perioada pasivă a spiritului roman, cantitativă, „parazit glorios” sau o pură şi puternică inerţie a primului impuls al acelei naţiuni ce s-a format în jurul oraşului de pe malurile Tibrului. Şi dacă, după Hegel, suntem obişnuiţi să conferim unui corp, unei structuri sau chiar unei idei, laturi antagonice, contradicţii care vor face ca acel corp să se mişte, să intre în devenire, de data aceasta, ancoraţi pentru o clipă lângă această comparaţie a imperiului, vom constata că contrariile în acest caz sunt diacronice, unul îl urmează pe celălalt.

Oare aşa să se întâmple lucrurile şi în cultură?!

Instinctul în cultură, ceea ce numim astfel, se opune în timp erudiţiei, ştiinţei, sau este sincron, pe măsură ce el se dezvoltă, îl produce necesarmente şi pe „celălalt”?! Ştiinţa are forma, tipul, metoda ei de înaintare diferită de cea a instinctului?! Pentru a exemplifica mai bine, mai repede tipul nostru de gândire, îmi permit să citez un scurt pasaj din puţin comentata carte postumă a lui Nietzsche, cea care pune pentru prima oară, în înţelegerea gândirii greceşti antice, accentul definitiv pe presocratici: Filosofia în epoca tragică a Grecilor.

„Cu siguranţă, odată cu Thales putem să învăţăm modul în care filosofia a procedat în toate timpurile când ea a vrut să-şi atingă scopul care o atrăgea cu un farmec magnific, şi aceasta în ciuda labirintului experienţei. Deşi bazele de la care ea pleacă sunt cu adevărat precare. Speranţa însă şi presentimentul îi dau aripi. Raţiunea gânditoare gâfâie însă cu greu în urma ei, căutând ea însăşi o bază solidă pentru a atinge la rândul ei acel scop seducător pe care aliata sa, mai divină, l-a cucerit deja. S-ar părea că vezi doi călători pe malul unui torent sălbatic ce rostogoleşte pietre în iureşul său: primul sare cu un picior uşor, folosind pietrele pentru a sări de la una la alta, deşi ele se surpă cu iuţeală în urma sa; celălalt rămâne pe mal căutând în van ajutor. El are nevoie, înainte de orice, să construiască fundaţii care să suporte cu succes pasul său greu şi prudent. Uneori, acest lucru nu e posibil, nici un zeu nu-l va ajuta să treacă acest torent.

Ce face, la urma urmei, ca filosofia să-şi atingă atât de iute scopul? Se distinge ea oare de gândirea care calculează şi evaluează doar prin zborul ei rapid care străbate marile distanţe? Nu, căci lucrul ce-i înaripează pasul este pur şi simplu o forţă ciudată, ilogică: imaginaţia. Dusă de ea, filosofia înaintează prin sărituri, din posibilitate în posibilitate, pe care, pentru o clipă, le ia ca certitudini. Când şi când, din zbor, ea atinge şi unele certitudini; un presentiment genial le indică şi ea ghiceşte cu uşurinţă în ce loc se găsesc aceste certitudini demonstrabile. Dar forţa imaginaţiei este în mod deosebit performantă când e vorba de a obţine într-o fulgerare şi de a pune în lumină analogii. Reflecţiunea nu face apoi decât să ajute criteriile şi stereotipurile ei, căutând astfel să se substituie analogiilor – propriile ei echivalenţe ca şi legături de cauzalitate la ceea ce părea doar juxtapunere.” (Traducerea tuturor textelor germane din această carte ne aparţine – N. B.)

Înlocuind cuvântul „filosofie” cu cel de „poezie”, avem, iată, pusă magistral, o metaforă, un model intuitiv al înaintării celor două atitudini esenţial umane. Ca şi noi, Nietzsche le vede într-o antagonie distinctă, două tipuri sau, dacă vreţi, două caractere umane, în sens structural, desigur, nu moral. Aş fi tentat să spun două temperamente umane, dacă acceptăm concluzia nu ştiu cărui autor medieval după care „temperamentele sunt realitatea cea mai profundă a omului”. Abisală, am spune noi azi.

Să reţinem, printre altele, frumoasa expresie a filosofului când vorbea de filosofie (care în această opoziţie joacă rolul de artă, de poezie!): „aliata sa divină”! (Die göttliche Gefährte).

Wer von Grund aus Lehrer ist, nimmt alle Dinge nur in bezug auf seine Schüller ernst – sogar sich selbst.

Cine este prin vocaţie pedagog contemplă toate lucrurile ce au vreo legătură cu elevii săi cu gravitate – chiar şi pe sine însuşi!

E adevărat: totdeauna avem nevoie de un intermediar pentru a ajunge la noi înşine, sau… e la mijloc instinctul irepresibil al spectacolului, histrionismul funciar şi blestemat ce ne locuieşte, cel ce ne face să jucăm totul, chiar şi gravitatea cu care privim şi încercăm să înţelegem lucrurile. Nu vorbeşte oare acelaşi Nietzsche în atâtea locuri despre măşti, despre „maimuţăreala unui ideal”? Oare numai imitând să putem avea acces la gravitatea lucrurilor, numai împrumutând o mască să putem fi capabili de a ne îndeplini marile roluri ale existenţei: iubirea, prietenia, fidelitatea, cine ştie, poate chiar şi creaţia?! Şi, dacă imităm, care sunt modelele noastre?! Imităm chiar şi aici, în acceptarea, alegerea sau servirea maeştrilor?! Sau, mai ştii – culmea imposturii! – suntem capabili să jucăm, să minţim, deci, în cele mai profunde, mai adânci acte ale existenţei! Totul este deci joc, imitaţie, dedublare, orice act esenţial al existenţei va fi însoţit de gâfâitul spaimei de a fi descoperiţi în trucul sau stratagema iscusită cu care suntem capabili să abordăm lucrurile grave?! Sau, mai ştii, aceasta va fi esenţa sincerităţii noastre, însăşi mina – adică masca, teama că am putea fi văzuţi, surprinşi „goi”?!… Sau, de fapt, nu se ascunde nimic sub masca noastră, ar putea afirma un sceptic, cei care nu ne anunţă niciodată nimic nou, dar au mereu dreptate…

Suntem, deci, blestemaţi de a fi inautentici! – ca să împrumutăm limbajul lui Cioran, sau, mai ştii, ipocrizia profundă este misia noastră pe pământ! O spun, amintindu-mi de splendida definiţie dată de Thomas Mann destinului, care ar fi „rolul meu pe pământ – Meine Rolle auf Erde”! Veşnici actori deci, ca şi personajele lui Shakespeare, condamnaţi să fim prizonierii acestei postúri sau, mai ştii, fericiţi că suntem astfel, izbăviţi de nevoia, obligaţia de a fi liberi. Nu, nu, se pare că libertatea nu e făcută pentru voi, ar putea zice Şarpele, Marele şarpe, despre care Nietzsche, acelaşi Nietzsche, spune că el nu era decât o altă formă a lui Dumnezeu, care, după efortul creaţiei, s-a strecurat sub pomul cunoaşterii (în această formă cvasi-fluidă), odihnindu-se de sine însuşi.

Dumnezeu, el însuşi, punându-şi o mască, jucând, ascunzându-se în altă formă, creată de el însuşi, ascunzându-se în creaţie.

Jucând sinceritatea, jucând „gravitatea faţă de lucruri şi faţă de emuli”, implicit faţă de noi înşine, vom juca, vom simula şi adevărul. Dar, pentru că o vom face cu gravitate, vom începe să credem noi înşine în el şi, în felul acesta, cercul se va închide: el va fi pentru noi valabil, va fi adevărul-adevărat şi lumea va fi conformă cu imaginea pe care ne-am făcut-o despre ea. Iată-ne în plin sofism, în spectacolul realului şi al ideii.

Das habe ich getan, sagt mein Gedächtnis. „Das kann ich nicht getan haben” – sagt mein Stolz unerbitlich. Endlich gibt das Gedächtnis nach.

Am făcut aceasta – spune memoria mea. – Eu nu puteam să fac un asemenea lucru! afirmă mândria mea şi rămâne necruţătoare. Şi memoria cedează până la urmă.

Conflictul acesta are loc, credem noi, nu numai între memorie şi mândrie. Nu rareori – tot Nietzsche observă şi aceasta! – lupta se dă şi între cunoaştere şi afect. Aproape niciodată în această bătălie nu câştigă cunoaşterea, logica, raţionamentul impasibil. Oricât ne-ar plăcea să credem că se impune adevărul în ciuda tendinţelor sau inerţiilor noastre afective, împotriva intereselor noastre lucide sau instinctive, sau, mai ales, în lupta contra vanităţii noastre, totdeauna prezente, uneori enorm de prezente.

Vanitatea!… Unii, mai abili, ştiu s-o ascundă tocmai în spatele unor raţionamente mai mult sau mai puţin sofisticate, a invocării unor date complicate, extrase din cărţi rare, rezemându-se pe o bibliografie nu la îndemâna oricui, deoarece există o iniţiatică a titlurilor pe care se cade să le citeşti şi citezi aşa cum există o ştiinţă, o iniţiere în tot atâtea domenii ce par la îndemâna oricui. (Dacă pe vremea Egiptului antic, doar preoţii tempului şi ai lui Amon-Ra aveau acces la codurile de legi sau la cotele recoltelor şi impozitelor, azi, în modernitate, aproape orice zonă a cunoaşterii are subteranele şi passe-partout-urile ei!)

„Vanitatea este ultima slăbiciune, ultimul «viciu» care îl părăseşte pe omul înţelept!”, afirmă Aristotel. Vanitatea, ce pare o slăbiciune minoră, atribuită în general femeilor, este, după cum  vedem des – deşi rareori ne mărturisim sau o mărturisim! – una dintre spărturile cele mai evidente în platoşa cunoaşterii… Ce este ea, în definitiv?! O faţă, o formă superficială a instinctului de supravieţuire, cel ce explică totul şi trebuie să apere totul?! Dar merge ea oare atât de adânc?! Nu cumva, ea este doar o faţă a nesiguranţei noastre, o formă agresivă a unui subtil şi tenace complex de inferioritate, un fel dibace sau mai puţin dibace de a ne ascunde voinţa, pofta de putere?! Graba, nerăbdarea de a învinge mai repede şi aproape cu orice mijloace?!… Să fie oare adevărat că nu există adevăr sau adevăruri, ci doar ceea ce ne convine la un moment dat, indiferent că e vorba de o persoană, de un mediu social sau de un secol?!