(Și) Filosofia lui Camil Petrescu

Nu știu câtă lume ia în serios pe filosoful Camil Petrescu!

Nu știu nici dacă multă lume acceptă că există o filosofie a lui Camil Petrescu!

Știu însă că noocratul a fost pus la zid fără nici măcar cea mai sumară judecată, ba obligat să-și plătească și glonțul care l-a doborât. Foarte târziu și pe alocuri se vorbește de aventura filosofică a lui Camil. Sunt locuri pe care le voi aminti la timpul potrivit. Tot pe alocuri este condamnată, mult prea vehement, impostura romancierului, a aceluia care nu a avut măcar insatisfacția de a fi considerat filosof printre literați și literat printre filosofi. Cert e că l-au prețuit și-l prețuiesc nume mari ale culturii și filosofiei autohtone. Amintesc, la întâmplare, dar nu dezordonat, pe un P.P. Negulescu, T. Vianu, G. Călinescu, C. Noica, A. Dumitriu, Al. Paleologu, și asta ca să mă refer doar la cei ce nu mai sunt într-un fel anume printre noi.

Nu îmi propun în continuare să arăt, extrem de explicit, cât este de filosof Camil Petrescu și dacă are sau nu o filosofie. Nu cred că în felul acesta se pune problema și, la drept vorbind, nici nu știu dacă este aici vreo problemă. Vreau, pur și simplu, să povestesc ce i s-a întâmplat lui Camil Petrescu în clipa în care s-a luat la trântă cu filosofia și cu filosofii. Atât și nimic mai mult! Asta pentru că ni se întâmplă fiecăruia să nu găsim nici un răspuns la o argumentare, deși n-am fost deloc convinși; argumentele adversarului ne-au răpus dar nu ne-au schimbat și părerile! Rămânem la adevărul nostru pur și simplu. Numai că adevărul nu e niciodată pur și rareori e simplu. În tot cazul, nu e niciodată la mijloc, căci adevărul nu e valoare de interval.