Riscul în cultură

Riscul în cultură. Ediţii definitive de Nicolae Breban

CUVÂNT ÎNAINTE

Orice început sperie, ideea însăşi de construcţie pare nepoetică. Suntem un popor, de altfel, ce se simte mai la îndemână lângă idei sau iluminări, lângă fericite impulsuri şi repezi contemplări, decât în faţa unei inexpresive şi aproape dezolante pietre de temelie. Nu atât efortul imaginării formei viitoare ne sperie, ne dezolează, ci, poate mai mult, imaginarea concretă a dozării eforturilor, acel eroism cenuşiu şi tenace al reînceperii în fiecare dimineaţă, un lung, aproape infinit şir de dimineţi ce se pierde în zarea viitorului, un entuziasm ce trebuie repetat de mii de ori, păstrând neştirbită, tiranică, îngheţată în gând, forma propusă, visată.

Adevăratul început se face, credem, pe nesimţite, negălăgios. „Dimineaţa, ideile vin pe vârful picioarelor”, spunea cineva. Construcţia unei cărţi, a unei prietenii, a unei călătorii, a unei reviste, a unei naţiuni, construcţia unui destin – se mai gândeşte oare cineva azi la destin, nu este oare o idee definitiv pierdută în romantismul şi post-romantismul german?! –, construcţia unei dezamăgiri (ar putea zice Cioran!), construcţia unei case, a unui turn pentru a face prizonieră priveliştea, a unei grădini pentru a încarcera fluturi, toate acestea şi altele încep, cu adevărat aproape în ciuda noastră, pe furiş, de parcă ceva s-ar insinua în viaţa noastră, un element ce apare la început secund, aproape indiferent, şi care se instalează apoi în golul neevident.

De aceea, am preferat acum, la început, să nu înşiruim fraze solemne: ele sunt totdeauna inutile, adeseori de prost gust, purtând de ici-colo o trenă de mirosuri dintr-o prea lungă, abuzivă întrebuinţare. Chiar dacă ştim că începem, că facem primii paşi spre sau în interiorul unei construcţii al cărei desen, de gheaţă, ultimul, îl avem în minte de multă vreme, s-o facem de parcă ar fi o întâmplare, o anumită întâmplare, ca o întâlnire aşteptată, e drept, care te şi înspăimântă puţin prin caracterul ei ineluctabil, dar pe care o ciudată emoţie, un anume tip de presentiment te împiedică s-o iei prea în serios.

Criteriul nostru va fi unul singur: valoarea!

Plecăm de la constatarea dramatică, incredibilă, că timp de o jumătate de secol, într-o lume în care lupta pentru calitatea şi competitivitatea produselor (de orice fel ar fi ele, în planul material sau spiritual!) ia forme extrem de rafinate şi complexe, România a stat cu bună ştiinţă, aş zice cu diabolică ştiinţă, sub semnul unui principiu contrar, devastator la toate nivelele: cel al eliminării valorii reale, al marginalizării şi detracării sale, în favoarea, încăpăţânată şi obsedant reacţionară, anti-patriotică, a criteriului ataşamentului la un grup, un aşa-zis partid, ce nu era în fapt decât o maşină, destul de perfecţionată (importată de aiurea!) de păstrare a puterii totale. În ultima fază, în ultimul deceniu, această maşină, de altfel, s-a auto-detracat, lăsând să se vadă printre surprinzătoarele ruine o mână enormă şi halucinantă ce ne împingea, parcă, pentru prima oară după secole de istorie luptătoare şi adesea afirmatoare a unităţii naţionale şi de destin româneşti, spre disoluţie ca indivizi şi naţiune, şi, ceea ce este poate şi mai grav, spre dizolvare morală. Va mai trece încă multă vreme până vom putea măsura în adâncime relele, rănile, pustiul şi teribilele pagube morale pe care ni le lasă aşa-zisul „vechi regim”. În primul rând, corupţia în toate formele ei înspăimântătoare (orice adjectiv este aici insuficient, palid!), faptul incredibil, intraductibil pentru alte conştiinţe, europene, că întreg Statul şi instituţiile sale ne-au împins să furăm, să minţim, să ne prostituăm, să rupem familiile în două, opunând copiii – părinţilor (deja o „invenţie” a fascismului!), să rupem orice personalitate umană în două, cea de dimineaţă, din şedinţe şi din faţa numeroşilor şefi impostori şi cinici, şi cea de seară, de noapte, dramatică şi chinuitoare, când sinele se luptă deznădăjduit să păstreze resturile unei demnităţi pierdute, visate. Şi-apoi… toţi aceşti ani pierduţi, deceniile acestea inutile, sterpe, care au înghiţit câteva generaţii de oameni vii, inteligenţi, inimoşi, talentaţi, ce aveau dreptul divin şi uman la o adevărată exprimare a datelor lor naturale, a capacităţii lor creatoare, ce aveau dreptul la fericire!

Ce greu este orice început! Dar necesar, de neocolit. Nu ştim cum va fi sfârşitul, nu ştim nici măcar ce formă va lua drumul, decât în linii mari; dar pentru că suntem aici, pe acest pământ şi pe acest continent, Europa, trebuie să re-începem, moralitatea noastră va fi cea a luptei şi a onestităţii în luptă. Avem libertatea adevărată, în sfârşit o avem, a sosit atât de târziu încât, deşi o pipăim şi o simţim, pare incredibilă. Dar ea nu este mai mult decât o formă, o formă goală ce va trebui umplută cu instituţiile de mâine, democratice şi reprezentative, cu ideile şi gene-raţiile de mâine, de mâine dimineaţă! Libertatea nu este mai mult decât o şansă, dar, în sfârşit, una reală, palpabilă, o luptă dură, într-o lume aspră, înalt competitivă şi măcinată încă de absurde conflicte ne-specifice, moştenire a unor timpuri vechi, a imperiilor din care ne-am rupt şi, bineînţeles, a incapacităţii vechiului regim de a conduce armonios, crea- tor societatea; o luptă dură, însă în sfârşit reală, nu una cu fantomele produse de o minte detracată şi tenace sau de o utopie ce alege violenţa pentru a-şi realiza ideile.

Nu avem încotro; şi, pentru că nu avem altă alegere decât cea a re-construcţiei, vom face bine ce avem de făcut, de data aceasta răspunderea va fi în întregime a noastră: şi aici, acasă, dar şi în lume, în societatea ce renaşte, e drept, în convulsii, contradicţii violente, aparente sau chiar reale recăderi în formele şi reflexele de coşmar social ale trecutului încă atât de apropiat. În şcoli, spitale, administraţii diverse – vom reuşi oare, dacă nu să ne debarasăm, măcar să-l punem în minoritate pe acel funcţionar dezabuzat şi cinic, vechil al unei paperaserii inerte, ce îngheaţă orice idee, despre a cărui grosolănie vorbeşte chiar şi prinţul Hamlet în monologul său?! –, în cazărmi şi centre de cercetare, în fabricile mici sau mari, în serviciile de prestări pentru populaţie (unde sunt ele, unde întârzie?!), în gări, în mijloacele de transport…

Şi-apoi… zâmbetul!

Când va reapărea el în societatea noastră, cel firesc şi cald, prevenitor şi inteligent, scuză şi limită a oricărei fiinţe, dar şi semnal al convieţuirii bucuroase, salut al umanităţii calme, acceptând existenţa, aşa cum e?! – Die Bejahung des Lebens!, striga umanistul modern care a fost Nietzsche, înţelepciunea supremă, unica cheie a vieţii; să spunem da vieţii, să ne reîntoarcem la valorile prezentului, aici şi acum, obosiţi de atâtea utopii ce săvârşesc violenţe inimaginabile în numele unei vieţi de dincolo de moarte sau de dincolo de prezent. Să redescoperim bucuria de a trăi, să redăm individului întreaga sa valoare, scoţându-l din turma aceea indistinctă, din massă, concept demagogic şi comod instrument în mâna oricărui profitor social, a oricărui tiran.

Suntem la sfârşitul secolului şi peste capetele noastre emoţionate şi, poate, puţin înfricate, se bolteşte un final de mileniu, care, prin simetrie măcar, aminteşte de spaimele şi fantasmele prodigioase ce au însoţit celălalt capăt de mileniu! Ce ne va aduce mileniul al treilea, începutul lui?! Nu cumva redescoperirea individului, a unicităţii persoanei umane, un nou umanism?!

Iar tinerii, tinerii vor avea un rol important în viitorul imediat; ei, care-au fost împinşi deoparte în ultimul deceniu, cel mai dur, al dictaturii, ei, care vor trebui să preia foarte curând mari responsabilităţi. În grabă, poate nu perfect pregătiţi, dar animaţi de o mare sete de existenţă şi perfecţiune, creând poate o simetrie cu o altă ieşire din ruine, ameninţare a neantului social şi ezitare în faţa viitorului: sfârşitul primului război mondial, când locuitorii celor două Principate s-au aflat în faţa unei noi realităţi, majore, incredibile aproape, ca orice ideal care cere prea multe jertfe şi vis: România, un Stat tânăr, formă puternică şi rotundă în care se scurgeau miracole, energii şi suferinţe vechi, seculare. Şi atunci s-a întâmplat încă un fenomen profund simbolic: o generaţie sclipitoare a izbucnit, amplă, acoperind domenii majore ale culturii şi ştiinţei, făcând din nou legătura cu Europa Luminilor şi a unei acute modernităţi şi, lucru rar în cultura noastră, dar şi în altele mai vechi, producând spirite sintetice, apte de a dezvolta viziuni totale asupra omului, istoriei şi destinului culturii.