Filosofia banilor

Filosofia banilor de Georg Simmel

Funcţionalitatea relaţională a banilor în concepţia lui Georg Simmel

„Filosofia banilor” este o carte fundamentală a lui Georg Simmel, în care este riguros articulată o concepţie originală şi complexă despre bani şi multiplele lor funcţiuni economice, sociale şi psihologice. Este o lucrare profundă, dar dificilă datorită ontologiei specifice gândirii lui Simmel, dar şi a stilului uneori greoi şi impenetrabil şi a voinţei de rigoare şi fundamentare metafizică.

La o privire superficială, banul este un instrument economic, un mijloc necesar schimbului de bunuri şi valori esenţiale vieţii omului şi a comunităţii sociale. Ştiinţa economică, finanţele publice şi sfera extinsă a celor ce folosesc banul îl consideră un instrument util relaţiilor economice situându-l într-o pragmatică cotidiană în care nu este loc de „metafizică” sau filosofii complicate şi speculative. Pentru oamenii de afaceri, patroni sau simpli salariaţi, banul este o realitate presantă şi necesară, scop şi ideal al acţiunii practice, ajungându-se până la mistica acumulării banilor ca „scop în sine”, fiind considerat esenţa vieţii sociale a omului care se vede predestinat la complicate relaţii pentru a putea parveni la posesia acestui tezaur, concentrat în monezi metalice sau hârtii de valoare. Banul devine simbolul puterii economice, ideal şi realitate practică, angajând oamenii în complicate lupte şi suferinţe, victorii şi înfrângeri, bucurii şi decepţii, marcând destinul lui „homo economicus”, segregând societatea în bogaţi şi săraci, capitalişti şi proletari, patroni şi servitori etc.

Această putere magică a banilor şi multiplele funcţii sociale pe care le realizează va încerca să le înţeleagă G. Simmel dezvoltând o fenomenologie a banilor şi conexiunea lor cu oamenii, instituţiile şi structurile sociale, cu economia societăţii şi cultura. Funcţionarea societăţii, organizarea structurilor sociale, administrative, juridice, economice şi politice au banul ca principal liant structural şi funcţional. Organizarea şi funcţionarea sistemului social presupune costuri care sunt exprimate în bani, alimentând veniturile cetăţenilor pentru prestaţiile aduse de aceştia instituţiilor, organismelor şi structurilor sociale (economice, administrative, judiciare etc.). Astfel, rolul banilor depăşeşte simpla calitate de instrument de schimb, căpătând o dimensiune ontologică pe care se sprijină realitatea relaţională a societăţii umane. Viziunea lui Simmel asupra banilor este întreţinută de o riguroasă filosofie relaţionistă – specifică gânditorului german – în care lumea nu este doar o enigmatică monadă (materială sau spirituală), ci un complex relaţional, iar fiecare obiect este nodul de intersecţie a numeroase relaţii şi condiţionări întreţinute cu alte obiecte din lumea exterioară. Vechea viziune substanţialistă, în care Dumnezeu, Materia sau Spiritul generau infinitatea lumii, sau, din contră, Omul şi gândirea sa, acel cogito cartezian considerat axa lumii, a fost înlocuită de o nouă reflecţie metafizică punând accentul pe dimensiunea relaţională a obiectelor şi a gândirii. Această metafizică relaţională a adoptat-o şi Simmel, aplicând-o vieţii sociale a omului.

Economia este zona cea mai vizibilă şi semnificativă pentru dimensiunea relaţională a societăţii umane. Economia nu înseamnă doar monotonia fabricării de bunuri şi efectuării de servicii mai mult sau mai puţin utile oamenilor. Pentru Georg Simmel, „sensul şi poziţia practică a banilor” trebuie înţelese de ştiinţa economică care va ţine seama de structura psihică a omului, de raporturile sociale, de dimensiunea logică şi axiologică a realităţii. Esenţa şi funcţionalitatea banilor este înţeleasă într-o dublă perspectivă: „pornind de la condiţiile şi de la relaţiile vieţii în general şi, invers, cealaltă trebuie să explice esenţa vieţii în general şi modelarea ei, pornind de la influenţa exercitată de bani asupra ei”. Banii, ca mijloc tehnic şi economic, realizează interacţiunea diverselor sfere ale vieţii sociale şi ale valorilor. Finalitatea banilor constă în capacitatea lor de a se converti în alte valori. Filosoful german consideră viaţa economică un rezultat al valorizărilor, structurilor şi funcţionalităţilor sociale şi a perspectivelor metafizicii. Modul în care preţuim obiectele, faptele vieţii şi gândurile noastre sau ale semenilor noştri se constituie ca o structură ordonatoare, inspirată de valori, deosebindu-se de ordinea naturală. Valorizarea este un fapt real constituit prin acţiunea conştiinţei, este un proces psihic, dar care configurează un fragment al lumii. „Sufletul nostru nu e o simplă oglindă a realităţii, el trăieşte în lumea valorilor stabilind şi conţinuturile realităţii, în interiorul unui ordin, pe deplin autonome”. După cum spune Simmel, „valoarea constituie simetricul fiinţei, este o formă care înglobează imaginea lumii”. Fiinţa sau Non-fiinţa au un loc bine stabilit pe scara valorilor: „de la valorile supreme până la cele negative trecând prin indiferenţă; pentru că indiferenţa este un refuz de valorizare”. Lumea obiectivă este configurată prin marile categorii ale fiinţei şi valorii. Valoarea şi realitatea sunt conectate logic în unitatea lor ideală, înţelese de către om, reflectate într-o sinteză metafizică. Nu există o altă sursă de valorizare decât subiectul, acesta este pivotul în jurul căruia se articulează universul axiologic. Valoarea nu este o calitate a lucrurilor, ci o judecată asupra lor şi care nu se confundă cu lucrul însuşi. Omul doreşte lucrurile sau folosul acestora pentru plăcerea pe care le-o procură, dar, de multe ori, distanţa dintre om şi lucruri, rezistenţa lucrurilor şi dificultatea de a le procura îl determină pe om să rămână doar cu dorinţa. După cum spune Simmel, „valoarea nu se naşte din valoarea încă intactă a momentului de plăcere, ci porneşte din momentul în care conţinutul acesteia, devenit obiectiv, se detaşează de subiect, se prezintă în faţa lui în calitate de ceea ce este actualmente dorit… noi le numim preţioase pe cele care au un obstacol în faţa dorinţei noastre de a le obţine”.

Valoarea este o categorie metafizică, dincolo de dualismul subiect – obiect, dar ea trăieşte în conştiinţa oamenilor. Dorinţa este prima etapă a apropierii, primul raport ideatic cu obiectul. Necesitatea sacrificiului, cheltuielile pe care le implică satis­facerea dorinţei, ne dau conştiinţa distanţei dintre eul nostru şi plăcerea lucrurilor. Cultura va accentua raportul nostru dublu faţă de proximitatea obiectelor. Fenomenele subiective ale impulsului şi ale plăcerii se obiectivează în valoarea lor. Raportarea practică la lucruri produce un altfel de obiectivitate datorită subiectivităţii şi aceasta este valoarea lor. Valoarea nu e o calitate inerentă lucrului; este o proiecţie a subiectivităţii. Eul, deşi sursă generală a valorilor, se retrage în raport cu creaţiile sale întrucât ele pot să-şi măsoare importanţa unele în raport cu altele. Această relaţie obiectivă a valorilor are ca scop plăcerea subiectivă care este pusă la îndemâna noastră. Forma tehnică a circuitului economic creează un imperiu al valorilor, mai mult sau mai puţin autonom faţă de infrastructura sa individuală şi subiectivă. Individul cumpără pentru că apreciază şi doreşte să consume obiectul, dar această dorinţă se exprimă într-o relaţie în care intervine un alt obiect cu care va fi schimbat. Procesul subiectiv prin care obiectul devine o „valoare” se dezvoltă într-o relaţie obiectivă, supraindividuală între obiecte. Cantitatea de valoare a unui obiect corespunde unei cantităţi de valoare a altui obiect. Determinarea valorii, prin relativitatea sa, le obiectivează. Această relaţie fundamentală se desfăşoară în toate procesele de evaluare, a pătruns în toate lucrurile şi este prezentă în mişcarea evaluărilor reciproce care constituie conţinutul sau suportul lor. Schimbul economic retrage lucrurile din pura subiectivitate a oamenilor, realizând funcţia economică prin care ele se determină mutual. Georg Simmel consideră că „sistemul economic are la bază o abstractizare: raportul de reciprocitate în cadrul schimbului, balanţa între sacrificii şi câştig, în timp ce procesul real este legat de rezultatul său, adică de dorinţe şi bucurii”. Majoritatea raporturilor dintre oameni pot fi cuprinse în categoria schimbului. Astfel se realizează interacţiunea cea mai „pură şi mai intensă, constitutivă a vieţii omeneşti”. Filosoful german consideră că orice interacţiune trebuie considerată ca un schimb (conversaţia, iubirea, jocul etc.). În cadrul schimbului dăm ce avem. Schimbul a permis omului o nouă structurare a existenţei noastre într-o nouă coeziune semnificativă. Toate evaluările subiective cu privire la obiectele pe care le putem procura sunt obţinute, în general, prin renunţarea la alte valori. Primim bunuri cu preţul altor bunuri pe care le abandonăm, iar această stare finală produce un surplus de satisfacţii faţă de starea anterioară. Actele noastre se împlinesc urmând schema schimbului. Trebuie întotdeauna să mizăm pe o valoare pentru a câştiga o alta. Fiecare schimb trimite la o valoare care, ea însăşi, la rândul său, trimite la un schimb. Valoarea economică nu se ataşează de un obiect special în virtutea fiinţei – pentru sine – ci doar prin plata unui alt obiect dat în schimb.