Filosofia identității românești

25,80 lei 23,50 lei

Filosofia identității românești (eBook) – Ionel Necula

Golește
ISBN: EB9786065946446 Categorie: Autor: Anul apariției: 2018 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

O abordare mai decomplexată a filosofiei româneşti, în evoluţia ei istorică, mi-am dorit dintotdeauna, deşi am înţeles şi eu, ceea ce ştie oricine, că o asemenea lucrare nu mai este posibilă decât ca produs de echipă şi ca trudnicie desfăşurată pe parcursul mai multor decenii de eforturi conjugate. O istorie a filosofiei, ca rezultat colectiv sau, mai rar, singular, ca produs al sârguinţei unui autor, este, oricum, o ispravă referenţială în istoria oricărei culturi, o tentaţie şi un semn de maturitate spirituală în evoluţia oricărei comunităţi. Acestea trebuie încurajate şi, eventual, recunoscute ca manifestări de excepţie, care coboară demersul epistemic la fundamente, la invarianţi, la elementele prime din borangicul polivalent al unei culturi.

De multă vreme filosofia nu mai este privită ca o disciplină distinctă, ca navă amiral pentru toate celelalte ştiinţe. Filosofia a devenit un ansamblu de discipline autonome şi bine articulate – morala, estetica, epistemologia, filosofia culturii, filosofia istoriei – legate, totuşi, ombilical de trunchiul primar din care s-au desprins, aşa că poate fi abordată şi secvenţial, prin proclamarea ca principiu ordonator al acelor discipline ce s-au declarat autonome. O istorie a esteticii sau a eticii este, în egală măsură, şi o istorie secvenţială a filosofiei.

Tot secvenţial, mai poate fi abordată şi tematic, prin asumarea unei idei recurente, ca perspectivă şi principiu paradigmatic în organizarea unei dispuneri istoriografice. De bună seamă, şi abordarea identităţii româneşti, aşa cum s-a coagulat în evoluţia culturii româneşti, poate fi asumată ca idee şi principiu ordonator şi am procedat ca atare. O istorie a identităţii româneşti este, exagerând puţin,  şi o istorie limitată, secvenţială, în miniatură a filosofiei româneşti. (Ionel Necula)

Filosofia identității românești de Ionel Necula

Introducere

A fost o vreme, vremea dintre cele două războaie, când problema identităţii româneşti era laitmotivul celor mai mulţi dintre gânditorii români. Spaţiul public românesc era supraaglomerat cu opinii şi puncte de vedere centrate pe acest subiect, ba chiar unele reviste – Gândirea, Grai şi suflet, dar şi Revista Fundaţiilor Regale, Revista de Filosofie sau Viaţa Românească – acordau spaţii generoase acestui subiect, de nu cumva aveau ca program tocmai descifrarea tainiţelor care caracterizează sufletul românesc în ceea ce are esenţial şi-l diferenţiază de alte popoare şi neamuri. Nu era o preocupare exclusiv românească, toate popoarele erau interesate să-şi împrejmuiască identitatea şi să identifice buchetul de însuşiri, de calităţi şi defecte prin care se diferenţiază de alte etnii megieşe, dar la noi, la români, ideea identităţii etnice a generat o adevărată obsesie printre cărturarii români. Majoritatea gânditorilor români s-au aliniat acestei probleme şi au dat naştere unei bibliografii destul de cuprinzătoare pe această temă.

Nu ne-am propus în această dizertaţie o explorare exhaustivă a problemei, dar încercăm, cu puţinele noastre mijloace, să deschidem frontul unei probleme, în speranţa că se vor asocia şi alţi confraţi interesaţi de problemă.

Sigur, ideea identităţii etnice îşi are delicateţea ei, şi Ion Petrovici, atunci când tânărul intelectual din Cernăuţi, Gherasim Luca, i-a trimis cartea sa, Etnicul în filosofie, pentru a se pronunţa asupra ei, avea să emită serioase şi întemeiate rezerve la acest mod de a face filosofie. Filosofia are, a avut dintotdeauna, ca obiect de investigaţie generalul, universalul şi nu-şi poate coborî domeniul la nivelul particularului. Autorul din Cernăuţi era de părere că filosofii, ca şi artiştii, pot aduce un aport progresului general al omenirii numai dacă se vor coborî în adâncurile vieţii populare, dacă vor pune urechea ca să asculte bătăile inimii neamului, dacă vor putea să se identifice cu aspiraţiile acestui popor.

Or, lucrurile trebuiesc nuanţate; ceea ce este valabil pentru artă şi artişti, care pot şi trebuie să se plieze şi să se inspire din viaţa neamului din care descind şi cu care s-au identificat, filosofia are altă menire. Filosofia, spunea Ion Petrovici, este expresia cea mai adecvată a curiozităţii intelectuale nelimitate, ea nu poate fi cantonată la un domeniu de existenţă limitat, precum arta sau ştiinţa. Domeniul ei este lumea, existenţa în ansamblu, pe care raţiunea o procesează şi dă seama despre ea. În timp ce opera de artă conţine inevitabil şi ceva din temperamentul artistului, filosofia este rece, neutră, raţională şi nu preia nimic, sau prea puţin din patosul şi din învolburările subiectului. Acesta era şi motivul invocat de Cioran, când şi-a declarat despărţirea de filosofie. Scepticul de la Răşinari şi-ar fi dorit o filosofie caldă, pasională, care să preia, odată cu reflecţia neutră, şi ceva din trăirile gânditorului. Păstra, cum se vede, şi după exilul parizian, ceva din filosofia trăiristă, predicată ex cathedra de fostul său profesor bucureştean – Nae Ionescu.

Totuşi, în răspunsul său, la primirea eseului lui Gherasim Luca, filosoful Ion Petrovici concede în cele din urmă că ştiinţa filosofiei nu este deloc aceeaşi (cu ştiinţa sau arta, ad. n.). Sistemele filosofice bazate pe ştiinţă, pe de o parte, dar constructive şi ipotetice, pe de alta, nu pot fi niciodată separate de personalitatea autorilor lor: istoria filosofiei a fost aproape totdeauna galeria cronologică a marilor gânditori, căci ea prezintă doctrinele lor, cu referinţe continue la viaţa şi anturajul lor. Şi pentru că personalitatea unui om – oricât de mare ar fi – rămâne legată în mod inconştient de caracteristicile poporului său, este fatal ca pecetea acestor trăsături să marcheze într-o manieră de neşters ansamblul concepţiei sale (Ion Petrovici, Naţionalismul în filosofie, în vol. Misiunea filosofului, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2004, p. 243).

Şi mai spunea ceva, cu autoritatea de care se bucura în epocă. Calea filosofiei ne obligă să ne degajăm, pe cât posibil, de toate împrejurările limitative, de toate fatalităţile ereditare şi, dacă nu este posibil, să reuşim să aruncăm complet vălurile relativităţii (Ibidem, p. 247).

A lega creaţia filosofică de un areal geografic delimitat sau de o etnie anume nu trebuie înţeles neapărat ca o abrogare a caracterului ei universal, ci doar ca o altă modalitate de abordare, una în care universalul se irizează ca rezultat şi punct final într-un demers filosofic. Orice s-ar spune, o partitură filosofică păstrează şi ceva din subiectivitatea autorului, iar autorul este, negreşit, sau poate fi considerat şi ca exponent al comunităţii din care descinde şi pe care o reprezintă. Să nu pierdem din vedere că dacă lumea medievală, cu cearta universalii­lor, a stabilit deja că nici universalul nu există şi nu poate exista în afara individualului, atunci putem concede că şi particularul îşi poate prezerva aceeaşi relaţie ierarhică cu universalul.

Etnicul – sursă perenă a filosofiei româneşti. Am spus-o şi am repetat-o de multe ori: majoritatea gânditorilor români au făcut filosofie şi au procesat universalul pornind de la analiza realităţii româneşti şi a evoluţiei sale în timp, în istorie şi în corelaţie cu alte etnii şi comunităţi. Cu peste jumătate de veac înaintea lui Mircea Vulcănescu, poetul Mihai Eminescu se gândea şi el la elaborarea unei filosofii naţionale, iar toată construcţia urma să se clădească pe baza a două pietre unghiulare: religia şi naţionalitatea, singurele concepte epistemice pe baza cărora se putea edifica o construcţie solidă şi comprehensivă despre esenţa spiritului românesc.

Era interesat de izvoarele filosofiei, de stratul germinativ din care poate izvorî o concepţie despre lume şi-şi circumscria cu stăruinţă domeniul, teritoriul ontologic, ca operaţie primară şi axiomatică pentru un demers metafizic deprocustizat. Care sunt temeiurile lumii şi unde se găsesc fundamentele care îi legitimează devenirea universală şi infinită? De vreme ce-a fost creată prin Cuvânt, prin actul denominării biblice, înseamnă că şi operaţia rezonatoare trebuie să se întoarcă la Geneză, la actul primar al Facerii, la Logosul primordial, din care s-au întrupat toate cele ce sunt.

În linii generale, Mircea Vulcănescu urmează şi el această paradigmă, doar că îşi centrează întregul demers pe analiza aspectelor de limbaj, de grai, de rostire. Dezvăluirea esenţei, a ceea ce numim omul românesc şi România profundă, nu se poate realiza prin cercetarea realităţii factice şi contingente, fără o coborâre în adânc, în esenţa realităţii româneşti, în zăcământul lingvistic, care conservă cel mai convingător ansamblul de calităţi şi defecte din structura firii româneşti. Un proiect care-şi propune rezonarea specificului unei etnii şi a însuşirilor ei identitare este cu atât mai productiv şi mai convingător, cu cât coboară mai adânc în arheologia ei lingvistică şi în partea lexicală netraductibilă, acolo unde cuvintele au rămas neerodate şi şi-au păstrat sensul lor originar, aşa cum li s-a acordat în vremea denominării biblice, când Dumnezeu a adus întreaga fire în faţa omului pentru a le conferi nume, fiecăruia după firea sa.

Se vede bine că pentru împlinirea unui asemenea proiect, temerar şi anevoios, recursul la maniera fenomenologică, la epistemologia intuiţiei eidetice pentru optimizarea conştiinţei intenţionale este cea mai potrivit, deşi Vulcănescu n-a ignorat niciodată nici demersul istorist, expolorarea reactivilor conjuncturali care i-au influenţat destinul şi au contaminat fiinţa românească de-a lungul istoriei. Destinul unui neam, precizează Vulcănescu, nu e dat odată pentru totdeauna, el se actua­lizează problematic pentru fiecare generaţie şi pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins şi sunt şi neamuri care şi-au trădat destinul (Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, p. 16).

Despre un destin românesc vorbea şi Cioran în lucrarea sa din 1937, Schimbarea la faţă a României, dar scepticul o făcea într-o formă oţărâtă, radical diferită de cea activată de Vulcănescu. În timp ce autorul Dimensiunii româneşti a existenţei credea sincer în ideea norocului românesc şi în şansele noastre de afirmare în lume, în competiţia cu alte neamuri şi etnii, Cioran se consterna de fatidicul nenoroc românesc, atât de nefast încât se valida în expresia n-a fost să fie şi se articula în paradigma neantului valah. România, explica în ultimul său interviu târziu, acordat celor doi cărturari români – Luca Piţu şi Sorin Antihi – în octombrie 1991, este eşecul permanent… este ţara eşecului (Le Neant rou­main, Editura Polirom, 2009, p. 220). Reiterează, cum vedem, şi după cincizeci de ani, vechile sale convingeri prăpăstioase din Schimbarea la faţă a României.

Mai trebuie subliniat un aspect: deşi Mircea Vulcănescu are în vedere cinci înţelesuri ale noţiunii de neant, insistă cu precădere asupra neantului ca nimic, ca inexistenţă, ca nefiinţă şi-l împregnează cu toate sensurile cumulate de la Aristotel şi budism încoace.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Filosofia identității românești”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii