Religia viului

Religia viului de Aura Christi

„TOT CE ÎNSEAMNĂ VIAŢĂ”

Ce este, ce poate fi viul? E desăvârşitul echivalent al existenţei sau, făcând parte din ea, din existenţă, viul se deosebeşte vădit de „substanţa” acesteia (Jung îi spune energie psihică), alcătuind un fenomenal istm, greu de prins în chenarele unor definiţii şi, cu toate acestea, rămânând a fi un ceva fără de care se poate trăi bine mersi, însă totuşi, în esenţă, fără acel ceva viaţa se circumscrie capricioasei zodii a imposibilului? Ca să ajungi să plonjezi prin viaţă, prin viaţa adevărată – des-pre care tot perorează entuziast-lehămetit-labirintic subteranistul dostoievskian –, deci, ca să treci, iar şi iar, prin focul, paradisul, purgatoriul şi iadul viului, e musai să te readuci faţă către faţă cu moartea, e neapărat să exişti – secundă de secundă – pe orbitele eului tău profund (Proust), învăţând-o, urmărind-o, amuşinând-o, măsurând-o, tremurând în „măruntaiele fiinţei” (Nietzsche), locuind-o şi lăsându-te locuit de ea, de moarte? Viul/viaţa durează tot timpul ori au sincope, pauze de respiro, şi lupta pentru revenirea în albia lor ontologică este inevitabilă, sălbatică, inumană? Care este, în definitiv, relaţia dintre viaţă, moarte şi aşa-numitul viu, ce nu ne dă pace, ne tachinează, ne suge conţinutul fiinţei – aşa cum şerpii golesc de conţinut, cu infinită delicateţe sagace, de ucigaş, oul găsit în cuibul abandonat de păsările-părinţi –, se încăpăţânează să nu ne redăruiască liniştii, ci ne azvârle, la fiecare răscruce a existenţei, într-o încăierare, în ultimă instanţă, de neînţeles? Toate aceste întrebări, de bună seamă dificile, reformulate, regândite fie inspirat, fie poticnit (cum să nu te poticneşti, când înaintezi – pândit de multiple pericole – pe teritorii minate, realizând că ai nevoie de mai multe arme, de cel puţin câteva drumuri, însă pe măsură ce le alegi, le distingi, le pipăi cu antenele inteligenţei, ale instinctului cultural, pe măsură ce le calculezi – de fiecare dată, oho, greşit; dacă însă în eroarea ta se ascunde adevărul, unul dintre adevăruri? – gradul de utilitate, îţi dai seama că altele sunt armele, cu totul altele drumurile?!), întrebările, aşadar, te readuc, neîndoielnic, la marile texte, în care interogaţiile menţionate sunt puse fie direct, fie prin mijlocirea unor probleme blestemate, dar şi – poate în primul rând – a temelor majore, care te reaşează în matca celor trei obsesii convergente, înrudite, legate în subterane prin multiple fire invizibile: viaţa, moartea, viul – obsesii esenţiale, problematice, care se revarsă – ba aidoma unor râuri de munte capricioase, năvalnice, imprevizibile, cu pante abrupte, cu maluri stâncoase şi leneşe, ba aidoma unor fluvii de câmpie, apele cărora se rostogolesc studiat, încet, fluvii cu albii imprevizibile, domoale şi dulci, cu maluri înţesate de păpuriş, ierburi încâlcite, arbuşti, animale cu toate instinctele în alertă – într-o singură, uriaşă religie –: religia viului; viul pentru care eşti obligat să lupţi, pentru a redobândi viaţa adevărată, viul spre care tinzi pentru a păstra fidelitatea faţă de tine însuţi şi faţă de idealurile adolescenţei, viul spre care accezi, pregătindu-te astfel pentru – cu genia-lele vorbe ale pustnicului de la Sils-Maria – marea boală: destinul, de care puţini sunt apţi cu adevărat şi pentru care – e de la sine înţeles – exclusiv aleşii au instinct, organ, chemare.

Dar să lăsăm pathosul, deşi gravitatea temelor enunţate, da-da, îl impune; pathosul cel ce se simte ca peştele în apele culturilor mari. Să lăsăm gravitatea, cu toate că ruptura intervenită în destinele unora dintre personajele despre care urmează să vorbim în însemnările de faţă, te obligă întrucâtva – dat fiind fericitul dramatism al situaţiilor romaneşti – să adopţi gravitatea ca mijloc, ca instrument. Cum să nu fii grav, când, urmărind soarta de duzină a unui Ivan Ilici, vezi că, dintr-odată, în urma unei banale căzături, în urma unor exa-mene medicale, cu diagnostice verificate şi răsverificate, confirmate, ulterior reconfirmate, tristul protagonist realizează fulgurant că nu e vorba de nici un fel de boală în sensul propriu-zis al cuvântului, ci de moarte e vorba; da, moartea e cea care se instalează cu impu-doare făţişă, volubilă, în pierdutul său for lăuntric şi răstoarnă toate concepţiile lui de individ ce a maimuţărit, pe întinderea întregii sale existenţe nemernice, de nimic, inşii comme il faut? Ca în urma unui cutremur ontic, noţiunile, preceptele, vehiculate, susţinute, apărate pe parcursul mediocrei, netrebnicei sale vieţi, se răstoarnă, îl dau peste cap, îi fac praf şi pulbere liniştea, echilibrul, ternul existenţial. Un zeu îndărătnic, riguros şi încăpăţânat în felul său de a fi terifiant de viu, îl aduce faţă către faţă cu problema cea mai gravă, şi anume cu fulgerătoarea conştientizare a gradului de netrebnicie a existenţei proprii; da, Ivan Ilici realizează – în urma unei enorme pânde din catacombele fiinţei sale – că el n-a trăit cum trebuia să trăiască, prin urmare, totul fusese fals în viaţa sa, şi soţia lui, şi copiii, şi slujba, totul pluteşte într-un aer insuportabil: al minciunii, al prefăcătoriei, dar principala ratare îi aparţine lui, el însuşi – întâi de toate, el – şi-a ratat existenţa. Acest catastrofic-salvator adevăr tristul erou îl înţelege spre finele zilelor, traversând hăţişurile eului său profund, când pricepe totul, aproape totul fulgerător în vreme ce moartea îl pândeşte clipă de clipă, iar el, zguduit de lumina celui din urmă adevăr, îi face loc înlăuntrul său, o acceptă, deşi clănţăne din dinţi de frică, de groază în faţa ireparabilului lucru care se petrece cu el, în el… Cum să nu recurgi la gravitate, când îl urmăreşti cu pumnii strânşi (de ciudă, de greaţă, de compasiune iute reprimată) pe subteranistul dostoievskian – ciob din vasul simbolic, alcătuit de nihilişti şi de oamenii de prisos ce populează simptomatic literatura secolului al XIX-lea cu inşi maturi, chinuiţi, în aburii retardaţi ai adolescenţei, de „blestematele pro-bleme” privind sensul vieţii, (in)existenţa lui Dumnezeu, instaurarea adevărului universal etc. –, angoasatul subteranist, incapabil de a-şi schimba viaţa, de a provoca rezervele de viu, pentru că se descoperă la jumătatea drumului inapt să opteze pentru ceva concret şi să urmărească opţiunea sa cu rigurozitate, pasiune, exersate în timp; da, aşa se regăseşte mereu gâza asta metafizică: între două gesturi neduse până la capăt, între două gânduri ce se bat cap în cap, între două fapte abia atinse de aripa dorinţei de a le rotunji – ceea ce nu-l împiedică, la finele contradictoriilor sale disertaţii incitante, să recunoască, oho, că noi, cu toţii, ne-am dezobişnuit de viaţă, precizând că ne-am dezobişnuit de viaţa adevărată, nu mai ştim ce gust are viul, ce este acesta şi unde poate fi găsit? Cum să nu recurgi şi la alte instrumente – nu spunem arme – decât gravitatea, pathosul, când asişti la atâtea şi atâtea rupturi destinale, înaintări labirintice, renunţări, sacrificii, drame întortocheate, lunecări în abisul vieţii adevărate? Şi toate acestea pentru ce? În ce scop? Thomas Mann, după ce „îşi îmbolnăveşte” iubitul erou, Hans Castorp, la propriu, şi îl întârzie la sanatoriul Berghof, după ce îl lasă se fie îndoctrinat ba de Naphta, ba de Settembrini, îl duce într-o excursie pe munte, unde acest tânăr aparent necopt – surcică din trunchiul burgheziei germane – trăieşte câteva fragmente de timp de neuitat în intimitatea brutală a morţii în realitate, acolo, sus, se desfăşoară un fabulos carnaval al vieţii şi al morţii!, la care vom reveni negreşit –, care îl sileşte să facă o definitorie opţiune. Hermann Hesse îi oferă protagonistului său, Josef Knecht, cel ce alege „o orgolioasă izolare aristocratică”, o educaţie aleasă în mult iubita lui Castalie – mica republică a spiritelor elitiste, construită în plină „epocă foiletonistică” –, pentru ca, după împlinirea unui destin singular, de om al spiritului, să-l însoţească pe munte, laolaltă cu ucenicul său, Tito Designori, în văzul căruia împlinitul aristocrat care şi-a înzidit întreaga existenţă în obsesivul joc cu mărgele de sticlă – o metaforă a timpului, a desăvârşirii nietzscheene de sine – se îneacă în apele de gheaţă ale râului de munte, amestecul brutal de viaţă şi moarte împingându-l pe junele alumn să-şi urmeze Maestrul în spirit, să-şi facă literă de lege din nevoia de a construi un destin ce dă „largi fiori de sfânt mister”. Nicolae Breban o radica-lizează pe E. B. „făcând-o” iniţial să se omoare sentimental vorbind, iar după aceea fizic – pendularea între viaţă şi moarte pentru această cvasiadolescentă fiind ucigătoare –, deoarece această stranie jună are caracter, iar, după Nietzsche, „cine are caracter, are o trăire-tip care se repetă mereu”; Castor, acceptând, după o suită de ezitări ultraîntortocheate, că este afectat de o stranie boală extrem de rară – pierderea energiei psihice, scurgerea viului din vasul trupului psihic –, recurge la multiple exerciţii pentru conservarea energiei lăuntrice – exerciţii spirituale, făcute în siajul lui Ignaţiu de Loyola, al Sfântului Augustin, al hermann-hesseanului Narziss –, după care isusiacul erou se radicalizează, recurge la fugă ca singura modalitate de a redobândi existenţa adevărată…