Elegii parisiene

Elegii parisiene de Nicolae Breban

PRIMA ELEGIE, A LUI TIRESIAS

…Când sunt trist mă las bântuit de tine, o Gelozie eternă, invidie şi ranchiună, spaimă în faţa atâtor carnagii sexuale!
…Şir lung de femei-fete, răstignite de bărbaţi cu faţa acoperită, izbită mereu de albul spaimei mele, frică cu ramuri ce mă transformă în femeie de dincolo de timp, atâtea bucle virile, perlate de efort, o, voi, surorile mele, uriaşă siluetă de fum!
…Ca o lungă, istorică trădare, de parcă toate mă părăsesc numai pe mine, din neputinţă, dintr-o poftă impersonală, din neruşinare şi vis, ca o copilă ce-şi pierde sexul cu nevinovăţia celui ce lasă să i se scurgă pe bărbie zeama mărului verde.
De parcă aş fi paznicul lor, eunuc măcinat de memoria-i instabilă, pulsândă, a unei masculinităţi uriaşe, visul lui Zeus!
O, gelozie binefăcătoare, părăsit de lungul cortegiu de contururi de carne, destinate mie de încheietura unei zeităţi uituce, ca o promisiune calculată iute coruptă de adevăr, ca o frază ce moare pe buzele cuiva ce se topeşte sub anestezie, ca o dimineaţă falsă!
O, gelozie prea mare ca să încapă pe harta migăloasă a pielii unei singure, muritoare, femei!
Nectar al singurătăţii mele războinice!
15 Iunie ’86

A DOUA ELEGIE

Cea mai caldă zi din an, 20 Iunie, o zi făcută pentru trădare!
Oh, îmi privesc propria-mi piele ca pe o umbrelă a sângelui, ca pe un golf demodat, ca o plajă pentru paralitici…
Sunt singur, în zare un orizont fără femei, pământul pe care mi se pare că mă sprijin sună fals sub tălpile mele, propriu-mi mers l-am împrumutat de la cineva, nu mi-aş împrumuta, mie însumi, nici o sută de franci; suspectă mi-este propria-mi mână pe care am visat-o azi noapte, mătuşa mea bătrână, Wilma-tante, se zbătea în cearceafuri albe, ah, ce morţi vitali în jurul meu!
38 de grade şi nu am chef să mă plictisesc! Mai tânăr, mi-ar fi fost sete, mai bătrân aş fi deschis o carte cu poezii de-a doua mână. Ce să fac cu mine, cu el, în panica mimată a verii, ca pe-un picior de lemn îmi târăsc umbra translucidă, chipul meu îmbătrâneşte orice sticlă, mâinile-mi nu vor să mă urmeze, lanţurile ce-mi foşnesc pe trup mă leagă nepăsător de amintiri, pupilele-mi se strâng înfrigurate de apropierea serii.
Să fim nemuritori!
20 Iunie ’86