Demonii mărunţi

21,50 lei

Demonii mărunţi (eBook) – Nicolae Breban

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786068260334 Categorie: Autor: Anul apariției: 2013 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

„Constat că literatura mare n-au scris-o, după 1989, cei care câştigaseră puterea, în cultură, sub eticheta biruitoare de postmodernism, ci scriitorii singuratici, indiferent de generaţie, indiferent dacă unora li s-au pus stigmatul de «expiraţi». Nicolae Breban, o spun de la bun început, a dat una dintre marile cărţi ale literaturii române moderne şi transmoderne, aproape o carte-testament.

(…) Singura cale este una dintre cele mai lucide cărţi care s-au scris vreodată, capodopera-sinteză a operei lui Nicolae Breban, susţinută la o tensiune narativă excepţională.
(…) Singura cale este unul dintre marile romane transmoderne, în varianta cinic/kynică.”  / Theodor Codreanu)

„Cred că un mare scriitor cum este Nicolae Breban ar merita mult mai multă atenţie decât a avut parte în ultimii douăzeci de ani, când s-a încăpăţânat să facă ceea ce a făcut dintotdeauna, indiferent de epoca pe care a traversat-o, indiferent de situaţia socială pe care a avut-o: să scrie. Ca orice mare creator, Breban a avut mereu puterea de a institui prin scrisul său, în pofida evidenţelor, normalitatea.” / Bogdan Crețu

Demonii mărunţi de Nicolae Breban

Capitolul I
1

– …O cheamă Tuty şi este, bineînţeles, mahalagioaică. În capul meu ea face mereu pereche cu Violeta, nebuna. (Nu ştiu de ce, dar eu nu pot vedea femeile, femeile vieţii mele, bineînţeles, decât în pereche, în cupluri care se căsătoresc în capul meu, trăiesc o vreme împreună şi apoi se despart cumva, nu de puţine ori una moare deoarece cealaltă continuă să trăiască – în mintea mea, se înţelege, alteori – mor împreună, ca aceia, însuraţi de multă vreme, care nu-şi pot supravieţui… o, nu din dragoste, cine mai iubeşte la înălţimile acelea ei, cum să spun… da, mor din obişnuinţă, vreau să zic; mor dintr-o bruscă plictiseală, din dor de celălalt, declară ei, de fapt de dorul oglinzii, din dorul de propriul trup oglindit în celălalt, cel care a obosit să mai care în spate oglinda şi s-a topit, s-a… spart, ca să zic aşa, fără zgomot!…)

Tuty este tânără, nu are nici treizeci, cine ştie, poate nici douăzeci şi cinci, e brunetă, ochioasă, îşi dă unghiile puternice, groase, cu lac roşu, aprins, iese direct din Caragiale, cel din schiţe, cel bătrân: Tuty este o regină părăsită de curtea ei gălăgioasă, are pulpe crocante, sâni frumoşi, plini, puţin grei, sâni care n-o vor trăda niciodată. E rea de gură, uneori chiar porcoasă, dar are un râs fulgerător care iartă totul, care aduce o undă de prospeţime peste lume şi peste propria ei, ingenuă ca să zic aşa, vulgaritate. Este, pe scurt, o vulgaritate ce ni se impune.

Am cunoscut-o la o petrecere ca asta – de fapt era o reuniune cu o clasă mai jos, funcţionari, ingineri, inşi cu bani despre care nu se ştia ce fac, doi străini – de fapt români ce trăiau în Germania şi care veneau de trei-patru ori pe an să aducă mărunte cadouri amantelor de ocazie, prietenilor fideli, curţii lor, deoarece făceau pe boierii! M-am culcat în aceeaşi noapte cu Tuty dintr-un pur noroc: gagicul ei, unul din cei doi români-boieri-nemţi, pescuise pe una mai tinerică, o elevă de liceu, care-l scosese pentru un sfert de oră în stradă, la plimbare şi care nu mai revenise. A, nu, Tuty nu se răzbună, nici o clipă nu l-a vorbit de rău! A, nu, ca o bună, adevărată, feroce mahalagioaică, a râs de fetiţa ce l-a scos în stradă pe Sergiu, era convinsă că jos, la colţ, găsea încă una, probabil o colegă de-a primei, elevele astea, spunea ea, sunt infectate de viciu şi reci ca nişte şerpi, salamandre… fete interesate, vicioase! (În capul ei, vicios însemna interesant; în capul meu, viciu însemna imaginaţie. În capul dumneavoastră, viciu înseamnă plictiseală!)

Femeia din faţa lui îşi schimba neauzit poziţia pe canapeaua îngustă, fragilă, acoperită cu mătase galbenă şi ofta uşor, zâmbind mecanic: era de acord sau era absentă, îl asculta oricum, avea meritul că-i pusese în mişcare limbuţia, că-l făcea să mişte în cerc.

…După acea primă noapte, hazoasă, Tuty a aplicat cea mai simplă metodă de seducere: nu mi-a mai dat nici o importanţă, adică nu a vrut să mai vină la mine şi nu m-a lăsat să fiu la ea. Altfel, cum să zic, îmi răspundea la telefon, la orice oră, vorbeam minute în şir, zeci de minute în şir. Şi nu din cauza tipului ei! Nu, acesta plecase a doua zi, în Germania lui, unde era şofer sau informatician… a, nu, cred că ţinea un teren de tenis cu restaurant, unde angaja româncuţe disperate ce nu aveau acte… sau aşa ceva! Nu, Tuty mi-a declarat cu francheţe că nu-i plăcea să se culce cu mine şi, în general, în perioada aceea nu-i plăcea să se culce cu nimeni… E atât de bine, de cald, de comod în culcuşul meu, îmi susură la telefon, când vin acasă de la serviciu, îmi fac o porţie masivă de spagheti, un ceai cu dulceaţă de nuci verzi şi mă culc, dar nu dorm! Îmi place însă să vorbesc la telefon, dacă vrei putem vorbi porcării sau lucruri din viaţa mea, dar… nu vreau să intre nimeni, pentru moment, în viaţa mea.

I-am propus, bineînţeles, să-i fac un cadou, m-a întrebat ce, s-a arătat interesată (era vorba de un ceas de şemineu, cu un tăietor de lemn ce avea o splendidă pălărie ornată de un fals safir) dar apoi a renunţat să-l primească. Am bani, mi-a spus, am câteva sute de mii la CEC, am video, telecolor, mi-am pus marmoră în bucătărie şi hol, am baia în faianţă germană, de fapt nu am ce să-mi doresc. Tu, mi-a zis, îmi inspiri încredere şi n-aş vrea să te pierd, dar trebuie să aştepţi.

– De ce te-ai culcat cu mine, am ripostat, din distracţie sau din răutate?
– Poate din perversitate, a râs ea, cu râsul ei ce exploda spontan, descoperindu-i gura frumoasă, de şoarece atrăgător, gura sănătoasă, roşie, suculentă, ce scuza şi, cine ştie, explica totul. Vreau să zic: o explica nu numai pe ea, dar şi pe mine şi lumea din jurul meu, un râs care ştergea, miraculos, vulgaritatea cu buretele.

Am început, din pură curiozitate, s-o înjur, prefăcându-mă furios, că a îndrăznit să se joace cu mine. Cum se întâmplă, tot înjurând-o şi beştelind-o, m-am înfuriat de-a binelea, mai ales că simţeam că îi place, reacţionam ca un bun mahalagiu, făceam o bună pereche, chiar şi numai la telefon. Ca să mă împace – deşi nu voia prea mult să mă împace, o amuza furia mea şi nu dădea prea mare importanţă cuvintelor, era o femeie cu un bun instinct, mi-a povestit una din dramele ei. Ca orice autentică mahalagiţă avea câteva drame adevărate în viaţa ei ca o magazie sentimentală, căptuşită cu velur.

Fusese îndrăgostită crâncen de unul Rudy, inginer mecanic, specialist în maşini de curse, pe care l-a lăsat deoarece era nebun: un bărbat înalt, cu părul des, lung, umbla mereu în scurte de piele foarte scumpe, mirosea bine şi era foarte violent. Era atât de violent încât femeile lui se impregnau de milă, le incita cumva maternitatea prin violenţa lui care, până la urmă se îndrepta contra lui însuşi. Avea, Rudy ăsta, un fel de nemulţumire faţă de el însuşi, de viaţa lui, de societatea în care trăia, de comunism, de trecut, de viitor, era un vulcan în fierbere. Şi, ciudat, furia lui venea nu când bea – bea foarte puţin, mai ales limonadă cu puţin alcool, un fel de cocteiluri slabe, parfumate, ci din iubire, din actul sexual. Un fel de turbare, spunea Tuty, foarte specială! Turbare divină!, am adăugat eu, şi ea a adăugat, gânditoare: Se poate, se poate!

A trebuit în câteva rânduri să-l apere, în momentele acelea voia să-şi facă rău, avea mereu asupra lui un cuţit de vânător, cu lama foarte fină, îl scotea, în momentele acelea şi se tăia, în dosul urechii, pe antebraţ, spunea că vederea propriului sânge îi face bine. Era trist când ea nu se lăsa violentată de el, în momentele acelea, nu accepta ca el s-o atingă, s-o bată, etcetera şi atunci se răzbuna, tăindu-se. Observase ticălosul că tăieturile sale, de fapt nu prea adânci, impresionau damicelele sau, cine ştie, o făcea în pură transă, ce e clar e că nu se rănea niciodată în singurătate, era un juiseur, un cabotin de clasă. Era mândru că fusese internat în două rânduri în spital, o dată îi zăpăcise şi pe miliţieni, declarând că fusese atacat de un bătrân viguros pe stradă, dăduse şi semnalmente.

Era frumos, rasat, avea un vocabular ales, nu înjura niciodată, avea o privire, mai ales, extrem de aparte, catifelată, adâncă, cu ape, gâtul subţire ce contrasta plăcut cu umerii largi. Îşi îngrijea mâinile ca o femeie, avea o colecţie mirifică de pantofi pe care-i îngrijea ca un expert. Bineînţeles că, în clipa când Tuty îmi vorbea la telefon despre el, cu vocea ei caldă, răguşită, el era mort de un an deja, o omorâse pe ultima sa iubită şi se omorâse şi pe sine, deşi a mai trăit câteva zile la spital. Mama lui, o femeie extrem de distinsă, ce îl iubea grozav a leşinat la înmormântare, a fost multă lume, normal, una din iubitele sale s-a apropiat de sicriu şi l-a scuipat. O părăsise ca să se încurce cu moarta, cu victima sa eternă, cum zicea Tuty.

Ce mă enerva nu era atât faptul că nu se culca cu mine, ci că o făcea cu alţii. Jură-te, pe ce ai mai sfânt că nu te culci cu mine, ticăloaso!, îi strigam în telefon şi ea o făcea cu plăcere. O sunam la orele cele mai imprevizibile şi o rugam să pronunţe cuvinte pornografice, fraze teribil de compromiţătoare, dacă ar mai fi fost cineva în cameră. O făcea aproape cu plăcere! Bine, o să-mi spuneţi, se culca undeva, în oraş, cu altcineva! Greu de crezut: era tot timpul acasă, fata asta era aproape o fecioară!… A, nu, un amestec între o femeie tânără, văduvă după prima săptămână de mariaj – să presupunem că s-a măritat cu unul care a fost chemat pe front, la câteva zile de la cununie! – şi o bătrână înţeleaptă, deşuchiată, savantă în expresii şi prejudecăţi ale mahalalei, nu importă ale cărui mare oraş. Era la fel de departe de orice intelectuală rafinată şi cultă sau mofturoasă, cum vreţi – azi se zice: sofisticată! – ca şi de orice tip de ţărancă. A, nu, era o orăşeancă înnăscută, o fiică a trotuarului, a cafenelei din colţul străzii, a talciocului, târgurile acestea multicolore, unde ai să găseşti, întinse pe jos, abia pe o cuvertură uzată sau pe un linoleum, linguri vechi de argint şi vaze inutile, frumoase, de porţelan şi alabastru, maşini de măcinat cafea sau de produs sunete şi lustre, capcane de şoareci de un model ce nu se mai fabrică, bormaşini, farfurii şi, mai ales, un fel de umor ce se naşte când stai multe ore în picioare şi e frig şi cineva îţi aduce de la colţ o cană ciobită cu cafea fierbinte!… Prin Tuty, mă repet, respira bătrânul Caragiale, un om îndrăgostit de o mahala pe care o visa numai el, ceva ce zbura la un metru, un metru-jumate deasupra solului murdar şi imperfect, un loc unde codul onoarei – se înţelege, al unei anumite onoare, cea care nu excludea pe ţiganii de onoare sau pe şnapanii ce se respectau! – unde codul onoarei nu era exclus, o prinţesă a mahalalei, cum să zic, visate! Ideale!

De ce s-a culcat, infecta, cu mine în prima noapte şi basta?! Ei bine, până la urmă am ajuns la concluzia că nu din perversiune, nu din uşurătate, nu din răzbunare, nici măcar din vanitate pentru că eu am un titlu academic. Nu, nici măcar din plictiseală cum aţi făcut-o, nu vă supăraţi, dumneavoastră! (Rotofeiul cu sprâncenele groase şi gălbui se opri câteva secunde, pândind corpul şi figura nobilă, prelungă, din faţa sa, aşa cum un vânător pândeşte un crâng din care s-ar putea să sbucnească, fâlfâind, un fazan, razant, peste boschetul prelung, nesfârşit. Dar nu, nici o tresărire, corpul şi faţa frumoasă, regulată, prelungă se aflau în mişcare perfectă, doar urechile lucrau, se pare, cu un bâzâit fin, inaudibil, neîntrerupt, ca aparatele minuscule şi extrem de perfecţionate de captat vibraţii ce nu există sau care vin din eter, trebuind să anunţe civilizaţii îndepărtate, înrudite cu civilizaţia noastră din ce în ce mai prost vizibilă, mai cenuşie, mai pierdută de modelele iniţiale. Apoi, continuă, cu o voce timbrată şi nesigură la început, dar auzindu-se vorbind, prinse încredere sau curaj şi se avântă din nou, ca un călăreţ pe calul său, familiar, pe cuprinderea necuprinsă a confesiunii, a confesiunilor, a dorinţei, a patimii confesiunii, a abjecţiei.)

Nu s-a culcat din milă, din condescendenţă, nu voia să mă… supere, să mă jignească, cum s-ar zice. Ce fată fină! Dar dacă aţi fi auzit-o, uneori, ce era la gura ei! Dumnezeule, roşeam eu însumi la telefon, vocea mi se sugruma şi mă făceam că tuşesc ca să nu se prindă că mă fâstâcise cu grosolăniile ei, pescuite nu ştiu unde şi, mai ales, în intestinele ei morale. Fata asta plină de candoare – râsul ei, nemuritor, o trăda! – era înconjurată de un râu de noroi. Oh, cât p-aci să mă îndrăgostesc de dânsa, cât p-aci! A trebuit să fac eforturi greu de imaginat, să recurg la trucuri de vechi desfrânat, trucuri complicate, pe cuvântul meu, o, nu, alte femei nu ajungeau. Nu-nu, mi-era silă de orice altă femeie cu excepţia ei, am devenit astfel, ambii, pentru câteva luni bune, feciorelnici, feciorelnice. Caşti. Vechiul meu vis.

Aţi citit Călugărul Serghie de Tolstoi, lupta unui om pentru a alunga diavolul cu chip feminin, visul castităţii la care are drept orice individ cu un rest de demnitate păstrat în el?! Da, cu Tuty puteam, dacă nu să ajung la castitate – oh, un vis imposibil, pentru voinţe mai mari decât a mea! – măcar, să zicem, în apele portuare ale acestei… acestei… Cu Tuty şi prin ea, mai ales, prin mâzga translucidă a personalităţii ei fermecătoare, gravă de două parale, vie şi însufleţită de demonul existenţei. Ea putea fi castă, dacă voia, desfrânată ca o copilă, neştiutoare ca o piatră de râu, bătrână ca o coţofană ce doarme, ca să zicem aşa, mucalită pe o creangă scuturată uşor de stropii grei de ploaie, insolentă ca o ţigancă, dar şi prezentă, atentă, concentrată asupra prezentului, tot ca o ţigancă. Oh, Tuty!

De ce vă vorbesc de ea?! Bănuiţi?!

– Ca să-ţi încerci puterea, sosi răspunsul impasibil.
–  Se poate!… Dar şi ca să mă… servesc de dumneavoastră.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Demonii mărunţi”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii