Noi, Filologii

Noi – Filologii, de Friedrich Nietzsche

HOMER ŞI FILOLOGIA CLASICĂ

(Discurs inaugural ţinut la Universitatea din Basel la 28 mai 1869)

Cât priveşte filologia clasică, nu există în zilele noastre o părere publică unitară şi clar recunoscută. Aceasta se poate resimţi, în general, în cercurile culte la fel ca şi în mijlocul discipolilor acestei ştiinţe însăşi. Cauza rezidă în multipla stratificare a acestei ştiinţe, în lipsa unei unităţi conceptuale, în starea de agregat anorganic a diferitelor activităţi ştiinţifice care sunt legate între ele numai prin numele de „filologie”. De altfel, trebuie să recunoaştem cinstit că filologia a împrumutat, oarecum, din mai multe ştiinţe şi este ca un fel de licoare vrăjită în care s-au fiert laolaltă cele mai ciudate umori, metale şi oase, mai mult, că ea, în afară de aceasta, conţine un element artistic, cu caracter imperativ în domeniul estetic şi etic, care stă într-o contradicţie, ce poate fi pe deplin gândită, cu atitudinea pur ştiinţifică. Ea este la fel de mult o bucată de istorie ca şi una de ştiinţă a naturii sau de estetică: de istorie întrucât încearcă să înţeleagă manifestările unor individualităţi naţionale determinate în imagini mereu noi, legea dominantă în fluxul aparenţelor; de ştiinţă a naturii întrucât şi-a dat silinţa să fundamenteze cel mai adânc instinct al omului, instinctul limbii; în sfârşit, de estetică, căci din rândul antichităţilor prezintă aşa-numitele antichităţi „clasice”, cu pretenţia şi cu intenţia de a dezgropa o lume ideală înmormântată şi de a contrapune prezentului oglinda a ceea ce contează ca şi clasic şi ca model etern valabil. Că aceste intenţii ştiinţifice şi estetice, de la bun început diferite, s-au unit sub un nume comun, într-un fel de monarhie de aparenţe, aceasta se explică înainte de toate prin faptul că filologia, după originea sa şi în toate timpurile, a fost, totodată, şi pedagogie. Din punct de vedere pedagogic, ea a oferit o alegere a elementelor celor mai valoroase pentru învăţământ şi celor mai încurajatoare pentru cultură şi, aşa, dintr-o chemare practică, sub presiunea necesităţilor, s-a dezvoltat acea ştiinţă sau, cel puţin, acea tendinţă ştiinţifică, pe care noi o numim filologie.

Diferitele direcţii fundamentale mai sus numite ale filologiei au păşit în faţă în epoci determinate, reeditate cu o forţă când mai tare când mai slabă,” în legătură cu gradul de cultură şi evoluţie a gustului în perioada respectivă; pe de altă parte, unii dintre reprezentanţii individuali ai acestei ştiinţe au conceput ca direcţii centrale ale filologiei, întotdeauna, pe cele care corespundeau capacităţii şi voinţei lor, astfel că aprecierea filologiei, în opinia publică, stă în strânsă dependenţă cu greutatea personalităţii filologilor.

Acum, în prezent, ceea ce înseamnă într-un timp în care aproape fiecare direcţie posibilă a filologiei s-a ridicat la nişte personalităţi excepţionale, o nesiguranţă generală a judecăţilor a devenit preponderentă şi, o dată cu aceasta, o slăbire ce străbate dominant participarea la problemele filologice. O asemenea stare, nehotărâtă şi hibridă a opiniei publice, priveşte în mod sensibil o ştiinţă în măsura în care duşmanii pe faţă sau ascunşi ai acesteia ar putea lucra cu mult mai mare succes. Însă, asemenea duşmani ai filologiei se găsesc din belşug. Căci, unde nu se întâlnesc batjocoritori care sunt întotdeauna gata să tragă o lovitură „cârtiţei” filologice, acelui gen uman care este împins să fie „înghiţitor de praf’ ex professo¹³ care şi pentru a unsprezecea oară răscoleşte şi împrăştie glia scurmată deja de zece ori. Dar, pentru acest fel de adversari, filologia este cu toate acestea o umplere a timpului, fireşte, inutilă dar totuşi paşnică şi inofensivă, un obiect de glumă şi nu de ură. Dimpotrivă, pretutindeni unde întâlnim frica de ideal ca atare, unde omul modern cade în faţa sa însuşi într-o fericită admiraţie de sine, unde elenitatea este considerată ca un punct de vedere depăşit şi, de aceea, absolut indiferent, trăieşte o ură în întregime înverşunată şi nepotolită contra filologiei; împotriva acestor duşmani, noi, filologii, trebuie să ne bizuim pe sprijinul artiştilor şi al naturilor de tip artistic, întrucât numai aceştia, singuri, pot să simtă cum paloşul barbariei atârnă deasupra capului fiecăruia care a pierdut din ochi simplitatea de nespus şi nobila demnitate a elenismului; şi cum nici un progres atât de strălucitor al tehnicii şi al industriei, şi nici vreun regulament şcolar actual, şi nici vreo largă educare politică a maselor nu sunt în stare să ne apere de blestemul greşelilor de gust rizibile şi barbare şi de distrugerea clasicului prin capul îngrozitor de frumos al Gorgonei¹⁴.

În timp ce cele două tipuri de adversari, amintite mai sus, privesc chiorâş la filologie ca întreg, între direcţiile determinate ale filologiei, dimpotrivă, există nenumărate şi foarte variate duşmănii, lupte ale filologilor contra filologilor, discordii de o natură pur casnică, pe care le-au provocat luptele inutile pentru supremaţie şi geloziile reciproce şi, înainte de toate, o diversitate, care a fost deja accentuată, şi o ostilitate, care au fost strânse, la un loc, sub numele de filologie şi, deci, nu s-au putut contopi într-un impuls fundamental. Ceea ce ştiinţa are în comun cu arta este că şi faptul cel mai cotidian le apare ca total nou şi atrăgător, ca unul tocmai acum născut prin puterea unei vrăji şi acum trăit pentru prima dată. Viaţa merită să fie trăită spune arta, cea mai frumoasă seducătoare; viaţa este demnă de a fi cunoscută, ne spune ştiinţa. Din această aşezare faţă în faţă urmează revelatoarea contradicţie conceptuală interioară şi adesea atât de sfâşietoare care, în consecinţă, se manifestă şi în activitatea filologiei clasice conduse de acest concept. Dacă ne raportăm ştiinţific la antichitate, noi putem încerca să înţelegem cu ochii istoricului ceea ce s-a petrecut, sau să clasificăm şi să comparăm în felul cercetătorului naturii formele lingvistice ale capodoperelor antichităţii, în orice caz să le reducem la nişte legi morfologice: vom pierde însă întotdeauna minunatul element formativ, acel parfum propriu atmosferei antice, vom uita îndemnul lacom care ca un vizitiu amabil ne-a condus înţelegerea şi savurarea cu forţa instinctului înapoi la greci. Aici trebuie să atragem atenţia asupra unei duşmănii total determinată şi, la început, foarte surprinzătoare care este, întotdeauna, cea mai regretabilă pentru filologie. Tocmai din acele cercuri pe al căror ajutor ar trebui să ne bizuim în modul cel mai cert, ale prietenilor artistici ai antichităţii, ai admiratorilor fierbinţi ai frumosului grec şi ai simplităţii sale nobile, se pot auzi, din când în când, glasuri dezacordate, de parcă tocmai filologii înşişi ar fi adversarii şi devastatorii propriu-zişi ai antichităţii şi ai idealurilor antice. Schiller le-a aruncat în faţă filologilor că au sfâşiat cununa lui Homer. Goethe a fost acela care, deşi, mai înainte, el însuşi un adept al viziunii lui Wolf¹⁵ asupra lui Homer, a dat glas în aceste versuri „infidelităţii sale”.

Ageri precum sunteţi,
De-orice respect voi ne-aţi scăpat,
Că Iliada-i doar o peticeală
Liberi, cu toţi-am acceptat.
A noastră dezertare să nu îndurereze
Căci tinereţea ştie să înflăcăreze.
Noi preferăm ca şi întreg să o gândim
Şi-n prietenie, tot ca întreg să o simţim¹⁶.

Cauza acestei lipse de pietate şi de admiraţie, altfel spus, trebuie să fie adâncă; şi mulţi şovăie dacă filologilor le lipsesc, în general, capacităţile şi simţămintele artistice, motiv pentru care ei se arată incapabili să fie pe măsura idealului, sau spiritului negaţiei ori o direcţie distructivă şi iconoclastică a ajuns mai puternică decât ei. Dar dacă prietenii înşişi ai antichităţii desemnează, prin asemenea şovăieli şi îndoieli, situaţia de ansamblu a filologiei clasice de azi ca ceva în întregime problematic, atunci ce influenţă trebuie să aibă răbufnelile „realiştilor” şi frazeologia eroilor zilei? Nu ar fi potrivit, având în vedere cercul bărbaţilor strânşi aici, să răspund acestora din urmă în acest loc, numai dacă nu vreau să păţesc ca acel sofist¹⁷ care, la Sparta, lăudând şi luând în public apărarea lui Heracles¹⁸ a fost însă întrerupt de strigătul: „Dar cine l-a dojenit?”. Dimpotrivă, nu mă pot elibera de gândul că chiar şi în acest cerc mai au rezonanţă, ici şi colo, acele reticenţe care se pot auzi frecvent, tocmai din gura unor oameni nobili şi capabili artistic şi pe care un filolog onest trebuie să le simtă – nu numai în momentele confuze ale unei dispoziţii oarecare apăsătoare – într-adevăr, în modul cel mai chinuitor cu putinţă. Pentru omul singular nici nu există vreo scăpare din dezacordul descris mai înainte: însă ceea ce afirmăm şi ţinem sus ca drapel este faptul că filologia clasică, în marea sa totalitate, nu are nimic de-a face cu aceste lupte şi întristări ale unora din adepţii ei individuali, întreaga mişcare ştiinţifică şi artistică a acestui centaur ciudat se îndreaptă cu o îngrozitoare putere, însă cu o încetineală ciclopică, spre strădania de a arunca un pod peste prăpastia dintre antichitatea ideală – care este poate numai cea mai frumoasă înflorire a dorului plin de iubire pentru sud al germanităţii – şi cea reală; şi cu aceasta filologia clasică nu se străduieşte către altceva decât spre împlinirea finală a esenţei sale cele mai proprii, pentru ca impulsurile fundamentale, la început duşmănoase şi împreunate numai prin forţă, să crească, pătrunzând în întregime unul în altul, şi să devină unul. Putem vorbi şi despre caracterul de neatins al scopului, ba chiar putem desemna scopul ca o pretenţie nelogică – efortul, mişcarea înainte pe această linie există, şi odată aş vrea să încerc să clarific, printr-un exemplu, cum paşii cei mai importanţi ai filologiei clasice nu s-au îndepărtat, niciodată, de antichitatea ideală ci ne conduc către ea, şi cum tocmai unde se vorbeşte abuziv de prăbuşirea sanctuarelor, tocmai acolo sunt construite altare mai noi şi mai venerabile. Aşadar, să exprimăm, din acest punct de vedere, aşa numita problemă homerică, aceea despre a cărei cea mai importantă întrebare Schiller a vorbit ca despre o barbarie savantă.

Prin această cea mai importantă întrebare înţelegem pe aceea care priveşte personalitatea lui Homer.

În prezent, se aude pretutindeni energica afirmaţie că întrebarea privitor la personalitatea lui Homer nu ar fi de fapt actuală şi că ar sta în întregime lateral de adevărata „problemă homerică”. Fireşte, putem, acum, să admitem că pentru o anumită perioadă de timp, deci, de exemplu, pentru actualitatea noastră filologică, miezul problemei amintite poate să se îndepărteze întrucâtva de problema personalităţii: căci tocmai în prezent se face experimentul cel mai grijuliu ca poemele homerice să fie considerate, fără ajutorul propriu-zis al personalităţii, ca opera mai multor persoane.