Gogol și diavolul

17,30 lei 15,50 lei

Gogol şi diavolul (eBook) – Dmitri Merejkovski

Golește
ISBN: EB9786068260778 Categorie: Autor: Anul apariției: 2016 Colecții: ,
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

În concepţia religioasă a lui Gogol, diavolul este esenţa mistică şi fiinţa reală în care s-a concentrat negarea lui Dumnezeu, răul etern. Gogol, ca artist, la lumina râsului, studiază natura acestei esenţe mistice; ca om, cu arma râsului, luptă împotriva acestei fiinţe reale: râsul lui Gogol este lupta omului cu diavolul.
Dumnezeu este infinitul, sfârşitul şi începutul existenţei; diavolul este negarea lui Dumnezeu şi, prin urmare, negarea oricărui început şi a oricărui sfârşit; diavolul este începutul şi neterminatul care se dă drept neînceput şi infinit; diavolul este mijlocul numenal al existenţei, negarea tuturor profunzimilor şi culmilor, este platitudinea eternă, veşnica trivialitate. Unicul obiect al creaţiei gogoliene este diavolul chiar în acest sens, adică drept manifestare „a nemuritoarei trivialităţi omeneşti”, observată dincolo de toate condiţiile de timp şi de spaţiu – de istorie, popor, stat, societate –, manifestarea răului indiscutabil, etern şi universal; – trivialitatea sub speciae aeterni, „sub înfăţişarea eternităţii”.
(Dmitri Merejkovski)

Gogol şi diavolul de Dmitri Merejkovski

„Odiosul” Merejkovski

S-a spus nu o dată că textul izolat este o ficţiune. Nu există numai „domnul Eu”, cititorul actual; acesta este el însuşi o sumă, întrucât opera vine la el întregită şi nuanţată de lecturile precedente, ale altora. Se ştie şi că receptarea unui scriitor în străinătate depinde decisiv de receptarea acestuia în propria lui ţară. În anumite situaţii, când „anturajul” operei este rarefiat de către o posteritate selectivă sau de către un alt model cultural intolerabil, are de suferit însăşi opera, cu toată perenitatea şi capacitatea ei regenerativă. Când filtrul selectiv este ideologic, lucrurile sunt mai grave, întrucât sunt date uitării în mod deliberat anumite linii de forţă ale operei, descoperite deja, care ar putea sprijini orice nouă lectură; chiar dacă textului ni i se aduc modificări, sensul său este într-un fel falsificat de violentarea con-textului, care participă şi el la lectură.

Din acest punct de vedere, putem spune că cititorul român nu-şi poate forma decât cu greu o imagine corectă asupra lui Gogol din pricina unei duble selectivităţi, aplicate asupra textului operei, cât şi a con-textului receptării istorice. Cea mai completă ediţie în limba română este eliptică şi trunchiată (mai ales în ce priveşte scrisorile, evitate fiind cele care conţin intensa meditaţie religioasă a lui Gogol, mai ales din a doua jumătate a vieţii); în plus, tot din considerente „preventive”, s-a ajuns la situaţia absurdă ca în sumar să figureze Spovedania unui autor, deci răspunsul lui Gogol la polemica iscată de Pagini alese din corespondenţa cu prietenii, lipsind însă chiar motivul Spovedaniei, adică Paginile alese… Responsabilitatea completării golului şi-o asumă comentariul „avizat”: „Ideile progresiste, care au predominat în conştiinţa lui Gogol în perioada de înflorire a geniului său, au cedat mai târziu locul ideilor reacţionare care şi-au găsit expresia în lucrarea Pagini alese din corespondenţa cu prietenii. Renunţând la demascare şi la satiră, păşind pe calea greşită a propovăduirii ideilor religioase, morale şi a afirmării justeţei orânduirii aristocratice şi iobăgiste, Gogol a devenit în mod inevitabil sprijinitor al cercurilor reacţionare, conservatoare, care au întâmpinat cu un triumf plin de bucurie răutăcioasă această cotitură din conştiinţa scriitorului, a cărui creaţie devenise de mult stindardul forţelor progresiste şi democratice din tânăra Rusie”.1

Am transcris acest lung citat pentru a exemplifica, prin el, starea precară a ediţiilor din operele clasicilor literaturii ruse, care au fost tipărite cu entuziasm şi ritoasă suficienţă mai ales în primele două decenii de după război. Poate că tocmai în acest domeniu se simte cel mai acut nevoia unor ediţii critice, adică a unei „salahorii” de istorie literară, pe care, mai devreme sau mai târziu, rusistica şi editorii noştri vor trebui s-o îndeplinească.

În privinţa con-textului critic şi exegetic al operei, după modelul din U.R.S.S., a acţionat foarte energic funestul principiu leninist al „celor două culturi”, fiind valorificată mereu direcţia radical-narodnică şi apoi marxistă, care instiga Rusia la revoltă (Radişcev-Bielinski-Herzen-Cernîşevski-Plehanov), trecându-se la modul cel mai activ sub tăcere celălalt curent, moderat-religios (Ceaadaev-Dostoievski-Vl. Soloviov-Berdiaev), care repeta cu obstinaţie profeticele versuri ale lui Puşkin: „Să nu dea Dumnezeu să vedem răzmeriţa rusă, absurdă şi nemiloasă”. La această direcţie îl putem alipi şi pe Merejkovski, ceea ce explică parţial tăcerea lăsată împrejurul numelui său.

De altfel, Merejkovski se autoexclusese din viitorul bolşevic al Rusiei, întrucât, în nenumărate rânduri, îşi exprimase lipsa de aderenţă la orice model teoretic sau social, bazat pe doctrina lui Marx. Iată o frază scrisă în 1906: „Forţa şi slăbiciunea socialismului ca religie constau în faptul că el predetermină viitoarea creaţie socială şi, în felul acesta, fără voie, include în sine spiritul eternei mediocrităţi, al filistinismului, inevitabila consecinţă a pozitivismului ca religie, pe baza căruia el, socialismul, este edificat”.2

În plus, era condamnat la uitare şi datorită faptului că „trădase”, evadând, prin Polonia, în Franţa. De fapt, în Rusia Sovietică şansele de supravieţuire ale intelectualilor „nealiniaţi” erau aproape inexistente. La 30 august 1922, Troţki îi explica ziaristei americane Luisa Briant, prietena lui John Read: „Elementele pe care le exilăm şi le vom exila sunt ele însele, din punct de vedere politic, nule. Dar reprezintă o armă potenţială în mâinile posibililor noştri duşmani. Iată de ce preferăm acum, într-o perioadă de calm, să-i exilăm din timp. Şi îmi exprim speranţa că nu veţi refuza să recunoaşteţi prevăzătoarea noastră atitudine umanistă, apărând-o în faţa opiniei publice”.3 După cum se ştie, curând gestul „mărinimos” al acestor vremuri sovietice vegetariene a fost înlocuit de măsurile violente ale perioadei imediat următoare, eminamente antropofagă. Dmitri Merejkovski nu ar fi rezistat nici grilei selective enunţate de A. Lunacearski în broşura Intelectualitatea în trecutul, prezentul şi viitorul ei. Explicând cu cinism de ce avortorii morali şi semidocţii, adică acea clasă aşa-zis intelectuală, „care nu are nici un program”, sunt mai apropiaţi şi mai comozi pentru eşalonul superior al puterii bolşevice, comisarul poporului pentru învăţământ scrie: „Un asemenea om, în condiţiile date, cu cât e mai lipsit de idei, cu atât e mai valoros. Deci: dacă un specialist oarecare, un inginer de exemplu, are multe idei, aceasta e rău, căci aceste idei ne împiedică să utilizăm suficient în muncă un asemenea element. Însă, când nu are nici un fel de idei, îl putem pune să lucreze”.4

Or, Dmitri Merejkovski era un „element” cu idei, mai mult chiar, unul cu operă: poet simbolist, romancier (trilogia istorică Hristos şi Antihristul, alcătuită din romanele Moartea zeilor. Iulian Apostatul, Zeii renăscuţi. Leonardo da Vinci, Antihristul. Petru şi Alexei), traducător (din Sofocle, Eschil, Euripide), critic literar (Gogol şi diavolul, L. Tolstoi şi Dostoievski), filosof religios (Viitorul Ham, Rusia bolnavă), publicist laborios – astfel încât, în 1914, culegerea de Opere complete ajungea la volumul 17. Prestigiul său literar (şi al soţiei sale Zinaida Hippius) a fost imens în epocă, fiecare tânăr literat venea după un fel de „binecuvântare”, de „recunoaştere”. Bineînţeles, gustul său nu era infailibil, s-a înşelat în privinţa lui Gumiliov şi Mandelştam, iar în Esenin, Zinaida Hippius a remarcat de îndată pornirea spre clovnerie (reală, orice ar zice admiratorii entuziaşti ai acestuia).

1 N.V. Gogol, Opere, vol. VI, Edit. Cartea Rusă, Bucureşti, 1958, p. 362.
2 D.S. Merjkovski, Griaduşcii Ham, în Bol’naia Rossiia, Izdvo Leningradskogo Univcrsiteta, Leningrad, 1991, s. 20.
3 M. Heller, Pervoe predosterejenie – udar hlîsta (K istorii vîsîlki iz Sovetskogo Soiuza deiatelei kul’turi v 1922 g.), „Vestnik RHD”, 1978, N° 124, s. 223-224.
4 A.V. Lunacearski, Intellighenţia v ee proşlom, nastoiaşcem i buduşcem, Moskva, 1921, s.61.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Gogol și diavolul”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii