Magia haosului. Secrete și oportunități fantastice

Magia haosului. Secrete şi oportunităţi fantastice de Iurie Zemun

Privirea şarpelui

Istorioara care urmează a fost relatată de Joe Zonger – unul dintre prietenii mei americani. Ne-am întâlnit acum zece ani, când eram în sejur în SUA. Mi-a relatat întâmplarea sa cu multă sinceritate şi foarte detaliat.

Se făcea că stătea întins pe canapea, în faţa televizorului şi citea o revistă, în care a observat un articol, care conţinea următoarea afirmaţie despre privirea şarpelui:

„În vechile cărţi se spune – şi este confirmat de către înţelepţi – că privirea şarpelui are o forţă deosebită; iar cine va întâlni privirea acestuia pur întâmplător, va fi muşcat imediat şi va muri în chinuri – întrucât orice intervenţie va fi tardivă”.

„Prostii, am zis eu, dacă pe vremuri oamenii credeau asemenea lucruri, în timpurile noastre, nici măcar un copil nu ar crede aşa ceva”.

Apoi, se pare că Joe a aţipit pentru aproximativ douăzeci de minute. Când a deschis ochii – în întuneric, sub pat – a observat două puncte luminoase, la o distanţă de aproximativ doi inch unul faţă de celălalt. A continuat să citească revista, însă peste câteva secunde a constatat că a zărit, printre filele revistei, două puncte luminoase, licărind ca două flăcări verzi. I s-a părut că s-au apropiat, în ciuda faptului că sub pat era foarte întuneric, vizibilitatea fiind foarte redusă… Joe a continuat să citească revista, însă nu pentru mult timp.

Dintr-odată, l-a pătruns o slăbiciune în degete, iar revista a căzut pe podea. Încercând să o ridice, Joe şi-a aruncat iarăşi privirea sub pat: acele două puncte strălucitoare i s-au părut şi mai luminoase. Abia atunci a observat un şarpe mare, încolăcit, iar acele două puncte scânteietoare erau ochii acestuia. Acum nu sclipeau pur şi simplu, ci îl pătrundeau cu o privire gânditoare şi plină de ură pe Joe.

Pentru început, nu s-a speriat. La învăluit, însă, un sentiment de mirare şi de dezgust. Însăşi imaginea şarpelui îi era antipatică. În nici un caz nu era vorba de frică. Situaţia devenise neplăcută, nimic mai mult.

Joe nu mai văzuse vreodată asemenea şarpe. Nu putea decât să îşi imagineze lungimea acestuia, pentru că partea vizibilă a corpului avea o grosime cât braţului lui. Să fie periculos acest şarpe? Să fie veninos? Să fie inofensivă această creatură? Cert este că felul ei de a fi îi provoca dezgust.

Joe s-a ridicat cu intenţia de a ieşi din cameră, furişându-se pe lângă şarpe, fără a-i tulbura liniştea. Atunci, privirile lor iarăşi s-au întâlnit: o răutate crudă sclipea în privirea şarpelui. Joe a vrut să facă un pas, însă, brusc, a constatat că nu mai poate.

– Prostii! a exclamat cu voce tare. Doar nu sunt un laş ca să mă sperii de un oarecare şarpe.

A ridicat piciorul mai sus, îndoind uşor genunchiul, şi l-a coborât brusc. Joe nu îşi mai simţea picioarele, ceea ce l-a speriat. Nu putea să facă un pas. Se pare că îi era frică să se ridice de pe canapea. Privirea feroce, plină de ură şi oarecum primitivă era îndreptată înspre el.

De s-ar fi văzut Joe în oglindă: se învineţise la faţă, mâinile îi tremurau… totuşi s-a ridicat de pe canapea… însă, imediat s-a prăbuşit lateral pe podea. Omul a gemut. Şarpele nu a scos nici un sunet şi nu s-a mişcat, însă ochii îi erau ca două stele orbitoare. De parcă ar fi ştiut anterior că aşa se va întâmpla.

Undeva, departe, se auzea un sunet înăbuşit de tobe… sau poate se auzeau bătăile inimii? Apoi, s-a întunecat în faţa ochilor şi nu mai vedea odaia, covorul ros de pe jos… putea distinge totuşi nişte cercuri sclipitoare… În faţa lui era o câmpie, pătrunsă de razele soarelui şi de picăturile de ploaie, acoperită de un curcubeu orbitor, sub care se putea distinge, înceţoşat, oraşul.

În mijlocul câmpiei se afla un şarpe imens, care avea pe cap o coroană sau ceva de genul… Curios, dar în ochii acestui gigant nu încăpea ură: se uita la Joe cu privirea răposatei sale mame. Brusc, ciudatul tablou a căzut ca o cortină. Ceva l-a lovit cu putere în piept şi în faţă. S-a prăbuşit pe jos şi s-a lovit… nasul a început să îi sângereze.

Câteva minute a rămas întins năucit, înfipt cu faţa în podea. Apoi s-a trezit, însă gândul la şarpe – care se afla la o distanţă destul de mică de el – era insuportabil! A ridicat capul, a aruncat iarăşi o privire către acei ochi teribili… Şarpele stătea neclintit. Aceiaşi ochi negri, care inspirau răutate, continuau să lucească în semiîntuneric. Probabil, lighioana era conştientă de faptul că acesta nu este sfârşitul. Confruntarea lor nu luase sfârşit.

Groaznicul final nu s-a lăsat aşteptat mult timp. Culcat la pământ, la doar câţiva paşi de inamic, omul s-a sprijinit pe coate, a ridicat capul şi s-a ridicat pe picioare. Faţa îi era palidă şi plină de sânge, iar ochii îi ieşeau din orbite. Pe buze îi apăru spumă, picurând în panglici pe podea. Îşi simţea corpul încolăcit, ca de un şarpe, de spasme.

Evident, Joe nu îşi amintea nimic din toate acestea: vecinul i-a povestit despre felul în care arăta, care, din fericire, a trecut să-i facă o vizită. Dacă ar fi întârziat doar câteva minute, nu aş fi aflat niciodată această întâmplare. Tot el a văzut şi finalul.

În drumul lui Joe spre Spitalul de Urgenţă, vecinul a luat şarpele încolăcit de sub pat şi l-a aruncat în mijlocul încăperii. Acesta a zburat până în perete, foşnind. Acolo a rămas. Era o momâie de şarpe, care privea lumea cu ochi veseli, galbeni ca doi nasturi.

Ghen Dimich. O întâmplare interesantă… şi? Omul a avut halucinaţii şi s-a speriat de moarte?

Zemun. În această carte, voi vorbi despre tainele Haosului şi despre misterele nepercepute de conştiinţa umană, despre transpunerea iluziilor în realitate şi despre modul în care putem atinge scopurile prin acţiuni „prosteşti”.

Într-adevăr, teritoriul pe care urmăm să păşim reprezintă un pământ nesăbuit, care a atras atenţia misticilor din toate timpurile. Scriitorul american Roger Zelazny a scris un roman uluitor despre frică şi imprevizibil – lucruri care depăşesc orice realitate a viitorului spaţiu al Haosului. Doar nouă prinţi din Amber cunosc tainele realităţii şi afirmă că ceea ce oamenii obişnuiţi percep ca realitate, nu este altceva decât una din reflectările Haosului. În încercarea de a le stăpâni, eroul principal este nevoit să treacă printr-o iniţiere, depăşind Labirintul misterios, făcând faţă pericolului morţii, pentru a deveni într-un final – creatorul noilor Lumi.

Era o încăpere cât o sală şi reprezenta aşa-zisul Labirint… Podeaua neagră strălucea ca o oglindă, iar Labirintul era reflectat pe podea.

Scăpăra asemeni unui foc rece – ceea ce era şi în realitate – care tremura şi se revărsa, astfel încât toată încăperea părea că îşi modifică nuanţele în umbra focului. Adia o forţă nemaiîntâlnită, inspirată din conturul său curbat, iar undeva în centru se distingeau linii drepte. Îmi amintea de acele modele fantastice şi complicate pe care le desenăm, uneori, în mod mecanic pe foaie, însă la o scară mult mai mare. Aveam impresia că ghiceam cuvintele: „aici este începutul” din alt capăt. Labirintul în sine, avea o dimensiune de o sută de iarzi pe diagonală. Am mai făcut un pas.

Un pas printre morţi. Erau peste tot în jurul meu. Simţeam un miros ascuţit – un iz de carne putrezită – şi auzeam un urlet de câine batjocorit. Nori de fum negru acopereau cerul, iar vântul rece m-a învăluit cu picături de ploaie. Mi se uscase gura, mâinile îmi tremurau, iar capul ardea de febră. Mergeam, împiedicându-mă prin ceaţă, înflăcărat de febră. Canalele de scurgere erau pline de deşeuri, pisici moarte şi excremente. Scârţâind, cu clinchete de clopoţei, trecea un dric, care m-a stropit cu noroi şi cu apă rece. Nu îmi dau seama cât de mult timp am hoinărit.

…Pătrunsesem destul de adânc în Labirint. Îmi ieşeau încontinuu raze de scântei de sub picioare până la genunchi. Nu mai ştiam încotro mă duc picioarele şi unde este Random, Deidra şi Moira. Mă treceau ape turbulente şi simţeam cum îmi vibrează globurile oculare. A urmat o senzaţie ciudată, de parcă obrajii îmi erau înţepaţi cu ace, în timp ce gâtul îmi îngheţase instantaneu. Îmi încleştasem maxilarul, ca să nu îmi mai tremure dinţii.

Am făcut încă zece paşi şi în faţa mea a apărut o filigrană scânteietoare de foc. O urmăream atent, iar apele, care curgeau de pe mine, erau spălate imediat de ploaie.

Eram la capătul puterilor, într-o astfel de manieră, încât apa din încăpere părea că se îndreaptă spre mine în valuri, ameninţându-mă că mă inundă, că mă duce departe. Luptam şi mă împotriveam din răsputeri. Intuitiv, mi-am dat seama că scăparea constă în a parcurge Labirintul până la capăt. Nu puteam să îmi rup privirea de la flacăra unduitoare din faţa mea. Nu aveam putere nici măcar să arunc o privire înapoi, pentru a-mi da seama câtă distanţă am parcurs şi cât mai am până la capăt.

…Am ieşit din pilonul de foc şi am pornit pe Marea Curbă. Toate forţele, care formează Universul, îmi căzuseră pe umeri şi mă reconstituiau potrivit asemănării lor.

Eu aveam un avantaj faţă de orice persoană care ar urma aceeaşi cale. Ştiam că, dacă aş mai trece încă o dată prin Labirint, aş şti cum să procedez în cazul în care ar trebui să îl mai parcurg încă odată, ceea ce m-a ajutat să lupt cu frica nepământească, care mă învăluia, cu norii întunecaţi, şi se retrăgea pentru a mă revigora cu forţă dublă. Parcurgeam Labirintul, amintindu-mi de secvenţe din viaţă, începând cu apariţia mea pe faţa Pământului şi alte fragmente – unele dintre ele fiindu-mi apropiate de suflet, printre care una chiar într-un mod deosebit. Evident, fără a îl lua în calcul Amber.

Am mai trecut trei curbe, am mers înainte, apoi alte câteva curbe periculoase şi am simţit o putere ciudată, care nu am mai simţit-o în viaţa mea – puterea asupra gândirii.

Au urmat încă zece curbe, după care am trecut prin ceaţa foarte densă… un viraj scurt, o linie dreaptă şi ultimul val.

Era un chin să mă mişc. Apa devenise glaciară, după care, brusc, se înfierbântase. Părea că mă apasă din toate direcţiile. Luptam din greu, schimbându-mi poziţia de pe un picior pe altul. Flăcările se ridicaseră până la nivelul taliei, al pieptului, apoi până la umeri, după care s-au unduit în faţa ochilor. Mă învăluiau din toate părţile. Practic, nu mai vedeam Labirintul.

A urmat o curbă care se termina cu un întuneric. Un pas, al doilea… Ultimul pas m-a învăluit un sentiment de parcă treceam printr-un perete de beton.

L-am parcurs.

R. Zelazny, „Nouă prinţi din Amber”