Era măritată şi se plictisea

Era măritată şi se plictisea de Bogdan Mihai Dascălu

CAPITOLUL 2

…nu m-aş fi trezit cu un cap cât globul pământesc, astfel că, după ce m-am transportat cu greutate în baie, aruncându-mă cu un efort suprauman în cadă, aşa, în pijama, am dat drumul la apa mai întâi rece, apoi călduţă, lăsând-o să mi se prăbuşească şiroaie peste păr. Desigur, fără nici un rezultat. Doar când am destupat din nou sticla din ajun şi am tras o înghiţitură vârtoasă, am simţit că mă pun pe picioare. Nu mai băusem defel până atunci, fiindcă încercasem să fiu bărbatul model, pe care să şi-l dorească orice femeie şi care să inspire încredere şi forţă unei femei; ei bine, vă jur că nu mai pusesem până atunci alcool în gură şi habar n-aveam că a te trezi de dimineaţă cu sticla pe noptieră este o adevărată binecuvântare pentru acele cazuri în care, în ajun, te-ai îmbătat porceşte.

Când am reuşit să mă dezmeticesc de-a binelea, m-am îmbrăcat şi am coborât în stradă. Trebuia să rezolv o chestie legată de slujba mea de până atunci şi, cum nu mai aveam nevoie de ea, mă hotărâsem să-i spun şefului că poate să şi-o ţină. Aveam de gând să ajung scriitor. Am sosit la timp, adică fără să întârzii prea mult şi, din te miri ce, ne-am luat la harţă. A vrut chiar să îmi tragă o mamă de bătaie, pentru care şi-a chemat întăriri, dar nu a avut vreme, că am uşchit-o, fără să mai stau pe gânduri.

Ce era bine în afacerea asta e că aveam nişte bani puşi deoparte, de care nu ştia nimeni, în vreme ce pentru locuinţă nu trebuia să îmi bat capul, la fel cum nici pentru traiul zilnic nu o făceam, deoarece aveau grijă ai mei să nu-mi meargă prost. Ei sunt oameni de treabă, care s-au îmbogăţit mult în ultima vreme şi au diverse afaceri cu cei mai curioşi tipi, din acea tagmă pestriţă a politicienilor, ce te miri mereu cum de-au ajuns în funcţia în care sunt cu creierul lor de nucă. Dar, pe de altă parte, le merge bine fiindcă ştiu să profite de cei cu cap, dar fără avantajul postului, aşa cum sunt părinţii mei.

Ieşind din biroul şefului, am trântit uşa cu putere, ca să-mi fac auzită plecarea de către întreaga instituţie şi, în drumul meu grăbit către ieşire, am avut destulă vreme să îi zâmbesc secretarei, o tipă blondă cu ochi ca marea şi mereu dispusă să îi facă pe plac şefului.

– Mă car de aici, i-am zis pe-un ton de glumă. M-am săturat de dobitocul ăsta care, dacă vrea neapărat să-i plece toţi de-aici, n-are decât să se comporte mai departe tot aşa. Dar ştii ce, nici nu-i aşa de tâmpit cum credeam, zău aşa…

Am privit-o cu ochi surâzători şi apoi am adăugat, abţinându-mă să nu râd:

– Asta pentru că ştie să se folosească de tine!

E drept, am cam întrecut măsura şi mă aşteptam să-mi cârpească una şi, oricum, nu aveam foarte mult timp la dispoziţie, căci mă temeam să nu vină ajutoarele pe care le chemase şeful meu. Însă reacţia ei a fost neaşteptată: a roşit de toată frumuseţea, semn că da, admitea ceea ce spusesem. Am decis să mă joc puţin cu focul şi am zăbovit câteva clipe, neştiind ce să fac, după care m-am apropiat de biroul ei.

– Adică ce vrei să spui cu asta? Un şef se foloseşte de secretara lui. Sau nu ţi se pare normal?
– Dar cu angajaţii cum rămâne? am zis, într-o doară, neavând chef să lungesc inutil discuţia.
– Cu angajaţii? Foarte bine, n-ai decât să te informezi la foştii tăi colegi, dacă ai fost aşa de deştept să pleci de aici!
– Vino cu mine! i-am spus atunci, dintr-o dată.
– Şi unde vrei să mergem? mă întrebă ea cu o oarecare curiozitate în glas.

Am înţeles că trebuie să spun ceva care să o dea definitiv peste cap, fiindcă, cum-necum, fata asta, care până atunci nici nu ştia că exist, îmi adresase mai mult de trei cuvinte şi nu se cădea să o las acum de izbelişte. Am încercat să-mi transform colţurile gurii într-un agreabil rânjet şi am informat-o:

– La catedrală, drăguţo! după care, văzând că malacii se apropie vertiginos de mine şi, în consecinţă, ca să evit o penibilă scenă în faţa ei, adică să o rup la fugă ruşinos, dar sănătos, am adăugat că o iau înainte.

Pe scări, pe care le coboram câte două deodată, mi-am spus că e bine: de-abia de-o zi sunt scriitor şi deja mă trezesc luat în seamă de cea mai bombastică fată de la noi de la serviciu. Ceea ce nu ar fi nimic interesant, dar aici sunt două mici amănunte care trebuie amintite: o dată că, până acum cinci minute, nu eram nici măcar luat peste picior de celălalt sex şi, pe de altă parte, socoteala era simplă: dacă nu am scris nici măcar o jumătate de pagină şi am ajuns un cuceritor învederat, ce s-ar întâmpla dacă aş termina romanul? Spunându-mi asta, am pus degetul pe rană, căci de ieri nu-mi mai trecuse prin cap nici o idee, dacă fac abstracţie de titlul care, el singur, făcea cât tot restul. Dar, potrivit unei mai vechi deprinderi, am zis să iau lucrurile metodic şi, indiferent de ceea ce va urma, să am grijă de micuţa asta care se lăsa dusă de nas sau căreia îi făcea plăcere să crezi că se lasă. Am uitat să spun că o cheamă Victoria. Şi, pe cuvânt că aşa este, nu inventez nimic în ce-o priveşte.

Mă postez în faţa instituţiei, la umbra unui tei gigantic şi îmi aprind, în aşteptare, o ţigară. Dus pe gânduri, stau cu spatele la uşă şi rumeg cam ce aş putea face mai apoi cu Victoria, privind cum maşinile trec, ca nişte gândaci evoluaţi, una după alta, prin faţa mea.

– La dracu’! am mârâit, încercând să mă întorc pentru a evita o nouă lovitură în creştet, în clipa în care un obiect extrem de dur mă lovise în moalele capului atât de tare încât crezusem că întreg craniul îmi va exploda. Dar nu a fost să fie, căci am scăpat cu un singur cucui, care s-a umflat, ce-i drept, mult mai târziu. Evident, erau cele două matahale care se ţinuseră până atunci scai de mine şi de care crezusem, în naivitatea mea, că voi scăpa. Am luat rapid toate posibilităţile în calcul şi, înainte de a afla ce vor ei, de fapt, de la mine, i-am tras unuia un pumn în barbă. A fost o lovitură foarte bine ţintită şi, după ce s-a clătinat uşor, a căzut, în cele din urmă, pe caldarâm. Un firicel roşu îi curgea dintr-o nară şi mai respira zgomotos, ca un catâr. Cu celălalt individ n-am avut acelaşi noroc, din contră, am încasat mai întâi un picior în stomac şi, pe când mă chirceam înainte de durere, am primit un genunchi în tâmplă. Ceea ce m-a făcut să am soarta colegului său. M-am trezit, ce-i drept, înaintea lui, dar, spre deosebire de el, eu mă aflam pe bancheta din spate a unei foarte încăpătoare limuzine, cu mâinile legate la spate, în vreme ce el dormea în continuare ca un pui pe scaunul de lângă şofer.
– Dacă se poate, ia-o prima la dreapta! i-am zis bărbatului de la volan.

Părea absorbit de traficul nu foarte aglomerat ori poate că se gândea la ceva, însă, dacă îi cercetai chipul cu atenţie, ideea că ar putea cugeta se arăta a fi cât se poate de îndepărtată de trista realitate. Totuşi, acum, când maxilarul nu îmi mai era atât de încleştat, doar tâmpla îmi zvâcnea năprasnic, aveam de gând să aflu ce se întâmplase. Un lucru era însă evident şi, de cum mi-a trecut prin cap, am zis că pe undeva e o neconcordanţă: nimeni nu te cotonogeşte într-un astfel de hal, doar pentru că ai demisionat. Trebuie să mai fi fost ceva la mijloc, ceva ce eu, în acea clipă, nu ştiam.

Şi, pe de altă parte, mai era şi povestea cu Victoria, care, probabil, coborâse de pomană şi acum mă înjura de toţi sfinţii. De fapt, asta mă neliniştea cel mai tare: trebuia să fac în aşa fel încât să o mai văd încă în acea seară. Doar că tocmai părăseam oraşul şi amurgul nu mai era departe.