Arta de a fi

Arta de a fi de Lucian Pricopie

I
Să mă educ

Duc „e”-ul pe masă.
Îl desfac şi formez cu el un cerc.
Seamănă cu o farfurie acum.
Pun în ea mâncăruri alese sub formă de învăţătură, strădanie, perseverenţă, ascultare, devotament, dedicare, dorinţă, determinare, degeaba cred eu tot felul de lucruri despre mine, când de fapt farfuria mi-e goală.
De la orice să învăţ să primesc lecţii.
Mai bine să fac ceva bun cu şi din mine.
Să nu mai arunc atâţia ani pe fereastră.
Să nu mai consum atâta aer de pomană.
Să învăţ să mă târâi până la a visa a păşi.
Mai bine să fiu isteţ decât să fac pe isteţul.
Mai bine să fac cu de-a sila, decât să nu fac.
Să mă pun bine pe jar pentru frigul de afară.
Să nu mai împung aşa la fiecare poartă nouă.
Să am cât mai multe puncte la care să mă pun.
Să mi se facă frig de la atâta prostie din oglindă.
Să mă trag de mânecă în apropierea prăpastiei.
Să scot degetul din gură dacă vreau să fac şi eu ceva.
Să nu mai fac atâtea cântări ieftine la tot felul de uşi.
Să fiu eu senin şi să nu mă mai gândesc la vreme.
„Bună ziua” mea să nu mai cerşească atâta atenţie.
Să termin cu scâncitul pentru tot felul de privilegii.
Să nu-mi mai fac griji doar ca să par mai interesant.
Să mă vând mai repede dacă tot am luat această decizie.
Mai bine să-mi iau o pungă în care să-mi torn părerea.
Să n-am voie nici să crâcnesc şi să comentez în faţa mea.
Să nu mă mai joc atât cu timpul că îndată mă îngroapă.
Să mă anim puţin, că nu fac nimic cu faţa asta desenată.
Să nu mă aşez prea confortabil în postura care îmi place.
Să renunţ la confortul psihic dacă vreau să realizez ceva.
Să-mi trasez sarcini ca unui angajat sau executant plătit.
Să renunţ la atitudinea de spectator al propriei vieţi.
Să învăţ să mă aflu într-o permanentă întrecere cu mine.
Să nu-mi dau multe şanse ca să acţionez cu disperare.
Să-mi şlefuiesc comportamentul dacă vreau să obţin ceva.
Să mă şterg la gură cu spor dacă am ascultat pe cineva bun.
Să înţeleg că mai am de lucrat până la nivelul de începător.
Să opresc odată durerea din palmă de la atâta frecat timpul.
Să-mi dau comenzi asemenea unei ustensile sau maşinării.
Să mă sperii de cât de târziu am lăsat să se facă peste mine.
Să nu mai fac pe mironosiţa când de fapt e jale la mine în cap.
Să mă scutur dacă observ că mă umplu de praf de la o zi la alta.
Să-mi pun foarte multe întrebări existenţiale puţin mai târziu.
Să nu-mi mai dau atâta importanţă să nu se umfle vântul de râs.
Să fiu foarte atent la cel din oglindă care se crede numai el ştie ce.
Să mă resemnez dinainte ca să nu am dezamăgiri mai târziu.
Să pun eu lucrurile în ordine înainte să mă pună ele pe mine la loc.
Să mă plâng mai încolo, că am tot timpul, şi mai ales, îmi place.
Decât să vorbesc degeaba, mai bine să analizez textura pereţilor.
Să-mi pun şi voalul pe faţă dacă tot mă comport aşa de neprihănită.
Dacă am poftă de scandal, să-mi aleg un prieten imaginar din dulap.
Să beau o cană cu răbdare dacă am rămas fără şi mai am de lucrat.
Nici tupeu să mă apropii de oglindă să n-am, aşa să mă pun la punct.
Nici să nu îndrăznesc să mă uit pe fereastră dacă nu am ceva de oferit.
Dacă sunt mulţumit cu mine aşa, să caut anunţuri cu servicii funerare.
Să nu mă mai caţăr înapoi în copac la primul semn de dificultate.
Să-mi fie groază de calendar la fel ca de oglindă, poate reuşesc să schimb ceva.
Să-mi dau câte puţin dacă mă ştiu foarte însetat, flămând şi nechibzuit.
Mai bine să-mi pun mâinile în buzunare decât să le las să atârne de pomană.
Să nu mă mai gudur şi să dau din codiţă la primul semn de apreciere întâlnit.
Să cumpăr o lesă frumoasă cu care să fiu plimbat, dacă singur nu fac treabă.
Dacă-mi lipsesc vreo patru, cinci centimetri până la medie, să nu plâng prea tare.
Mai degrabă să desenez cu cretă colorată pe asfalt decât să mă arunc între balauri.
Să n-am niciun motiv să mă trezesc mâine dacă nu născocesc ceva nou astăzi.
Să-mi fac rost de o vestimentaţie de păcălici dacă tot mă comport ca atare.
Să am grijă să nu se aştearnă praful peste mine de la atâta ignoranţă şi nepăsare.
Să mă cert cu mine şi să renunţ la „bună ziua” cel penibil care mereu cere câte ceva.
Să-mi fac o mulţime de glume proaste ca să mă râcâi, să mă tachinez şi să mă motivez.
Să încetez odată a mai căuta recunoaşterea, înţelegerea sau bunăvoinţa celor din jur.
Dacă eu am aspect de ciot neterminat, să nu mai tot încerc să mă comport aşa de falnic.
Să nu mai fac atât pe martirul, încercând să demonstrez ceva cuiva sau chiar mai rău, mie.
Să mă iau în glumă repede, ca nu cumva serios fiind, repede să cad în prăpastie.
Dacă eu am doar câţiva centimetri, să nu mă comport ca şi cum am nevoie de mai multe rulete.
Să-mi las unghiile să crească ca să am ce să-mi bag în gât dacă nu sunt în stare să fac ceva bun din mine.
Să-mi caut şi îmbrăcămintea colorată de papagal dacă mănânc atât de bine tot ce iese din gura altora.
Dacă tot nu mi-am propus să realizez ceva, măcar să nu mă mai mire haosul sau nimicul din propria viaţă.
Să nu mai cred că eu am habar de una sau alta, când de fapt una sau alta îmi arată că habar n-am de mai nimic.
Să nu mai cred tot felul de lucruri despre mine, când eu de fapt nu ştiu să fac diferenţa dintre litera 1 şi cifra A.
Părerea şi acceptarea celorlalţi după care tânjesc cu atâta sete şi nesaţ să o aşez frumos în cui sau în patru cuie.
Să încerc pe cât posibil ca prostia din capul meu să aibă forma unei trepte pe care s-o urc, nu a unui zid de care nu pot trece.
Să găsesc un mare sac menajer pentru: „mai târziu”, „nu pot acum”, „nu ştiu”, „e bun şi aşa”, „nu contează, numai să iasă”.
Să-i dau preocupări constructive celui din oglindă, ca să se trezească, să clădească, să beneficieze şi să aibă şi el parte de ceva.
Să consult din când în când data naşterii imprimată pe cartea de identitate sau buletin pentru a-mi mai îndrepta comportamentul.
Să păstrez o bombonică la îndemână dacă tot constat că aşa de uşor mă las păcălit de străini „care-mi vor binele” pe toate mediile şi canalele.
Să mă iau prin surprindere în moduri din ce în ce mai deplasate, derutante, descurajante, deraiante sau deşucheate ca să-l educ pe cel din oglindă.
Să-mi cumpăr şi o lesă sau zgardă pe care s-o înmânez de bunăvoie stăpânului dacă tot mă comport aşa de disciplinat, ascultător şi serviabil.
Să nu mă mai prefac că întreb pe cineva de sănătate în mod sincer, dacă doar vreau să mă folosesc de el pe post de ascultător al poveştilor mele de viaţă.