Cercul de la Sibiu

Cercul de la Sibiu de Petru Poantă

REPERE ÎN MIŞCARE

O definire a Cercului Literar de la Sibiu întâmpină cam aceleaşi dificultăţi ca definirea oricăror „grupări literare”, „şcoli”, „curente” etc. Chiar acolo unde există programe sau doctrine, în aparenţă riguros articulate, construcţia unui model abstract este aproximativă, mereu subminată de realitatea vie, dinamică, diversă şi adesea contradictorie a proiectelor teoretice actualizate în creaţia propriu-zisă. Oricât de omogenă, o grupare literară reprezintă altceva, mai mult ori mai puţin decât suma ideilor, respectiv a operelor membrilor săi. Dar acest altceva nu este o esenţă apriorică, ci un „fapt literar”, un fenomen de sinteză, variabil în timp întrucât include pe lângă textele constitutive şi reacţiile cititorului faţă de ele. Din perspectiva teoriei moderne a lecturii, deplasarea accentului de pe autor şi opera sa pe receptare se produce şi în cazul doctrinelor de grup, la limită, chiar al faptului pur de istorie literară. O consecinţă imediată a acestei mutaţii constă în recunoaşterea unei priorităţi a subiectivităţii cititorului (cercetătorului), subiectivitate cenzurată însă de coduri culturale. Cititorul obişnuit nu se află în fata textului într-o stare de inocenţă absolută; cu atât mai puţin specialistul. Cu toate că aici mă interesează cu precădere o problemă de istorie şi teorie literară, lucrurile nu sunt cu totul diferite. Lectura literară a corpului de texte cerchiste nu poate reconstitui obiectiv semnificaţia lor originară, cu toate că apelează la aceleaşi concepte. Astfel, deşi interpretarea mea îl va situa în contextul anilor ‘40, prin lectura de astăzi Cercul Literar nu mai aparţine contextului originar, dar nici unuia exclusiv subiectiv. Receptarea lui actuală este „alterată”, pe de o parte, de variabilitatea receptării lui în timp, iar pe de altă parte, de codul sistemului literar actual. Ca exemplificare, să ne referim, concis, la autonomia esteticului, un principiu de existenţă al Cercului Literar. Conceptul rămâne până astăzi o obsesie a literaturii române. Toate polemicile semnificative iscate în jurul lui s-au purtat în planul ideologiilor. Până după al doilea război mondial, el a fost perceput, chiar dacă nu întotdeauna negativ, drept o alternativă suspectă la „naţionalism”; o „formă” de împrumut care se substituie „fondului” autohton. La apariţia Manifestului cerchist, o asemenea confuzie de criterii ajunge din nou la un moment de criză radicală, asemănător celui care provocase conflictul dintre modernism şi sămănătorism la începutul secolului. Mai mult, asimilat estetismului, devine, pentru naţionalişti, proba intenţiei cerchiştilor de „trădare naţională”. Ulterior, autonomia esteticului e abolită ca o lege care ar atenta la însăşi existenţa statului. În contrapunct, conceptul dobândeşte o aură eroică, transformat într-un fel de echivalent literar al disidenţei politice. Ideologia comunistă îl acceptă după anii ‘60, însă de acum el îşi va simţi periclitată autoritatea chiar în interiorul fenomenului literar. Postmodernismul operează cu altă terminologie şi democratizează criteriile de valorizare. Într-un asemenea „context analitic”, autonomia esteticului are înţelesul unui termen istoricizat, în aceeaşi situaţie găsindu-se şi doctrina fundamentată de el. Trebuie, apoi, să ţinem cont şi de concepţiile şi evoluţiile individuale ale cerchiştilor, îndeosebi ale criticilor/eseiştilor, evoluţii în fond divergente. De pildă, un cititor, oricât de perspicace, dar care nu ştie nimic despre Cercul Literar, nu va stabili nici o asemănare de doctrină între critica exclusiv estetică a lui I. Negoiţescu şi hermeneutica antropologică a lui Nicolae Balotă. În realitate, unul a conservat cu gelozie revelaţia originară a grupării, celălalt lăsându-se sedus de o maximă deschidere axiologică. Prin urmare, iată că ceea ce parte să constituie diferenţa specifică a Cercului Literar reprezintă mai curând marca unor delimitări succesive faţă de devierile flagrante de la dominanta „tradiţională” a modernităţii. Nu îi lipsesc ideile originale, însă în ansamblu el apare ca o soluţie de continuitate cu iniţiative reformiste în interiorul modernismului. Vom vedea, astfel, că Manifestul nu se referă la o eventuală criză organică a literaturii, ci la câteva anomalii ale ei. Tinerii cerchişti consideră literatura română un organism în creştere pe care, periodic, îl încearcă diverse maladii. De aceea, Manifestul lor are, înainte de orice, semnificaţia unui act terapeutic, în anii ’40 asemenea maladii fiind identificate în neo-sămănătorism şi estetism.

Vom constata, apoi, că dacă se poate vorbi despre o doctrină a Cercului, aceasta este flexibilă şi preponderent pragmatică. Cerchiştii descoperă anumite idei literare pe măsură ce îşi actualizează proiectele originare creative. Teoreticul nu premerge, normativ, creaţiei; este doar ipostaza ei reflexivă. Prin el sunt validate nişte performanţe, aşa ca în cazul poeticii baladei a lui Radu Stanca. Literatura nu poate fi schimbată înainte de a o scrie: iată intuiţia de bun simţ a unei grupări literare care s-a născut „clasicizată” deja. Se manifestă aici conştiinţa fecundă a descendenţei culturale, a cărei finalitate este ambiţia sintezei; o sinteză fundamentată într-un mit livresc, acela al goetheanului Euphorion. Într-o scrisoare către Radu Stanca, I. Negoiţescu concepe euphorionismul drept o conjuncţie a apolinicului cu fausticul, a ordinii eline cu dinamismul modern. Recursul la prestigiul acestor modele simbolice ale culturii europene implică o disociere tacită de teoria lovinesciană a sincronismului, o abordare circumspectă, dacă nu chiar uşor ostilă, a ceea ce s-a numit „spiritul secolului”. „Resurecţia baladei” trimite direct la o asemenea nostalgia a arhetipului cultural, ea însemnând întrucâtva o desincronizare cu tendinţele dominante ale poeziei din deceniul cinci. Baladele lui Radu Stanca şi Ştefan Aug. Doinaş încorporează o mulţime de scenarii mitico-livreşti (eline, latine ori medievale), structurate pe nişte categorii estetico-literare semnificative, precum tragicul, orficul, pastoralul ş.a. Nu este vorba, bineînţeles, despre influenţe, imitaţii etc., ci, pe linia esteticii moderne, despre eliberarea creaţiei de sub prejudecata inspiraţiei „pure”, extatice, spontane, precum şi a mimesisului. Literatura se naşte din literatură/cultură, iar procesul creaţiei presupune, dincolo de intuiţia primară, meşteşug, tehnici specifice. Aceasta nu e o descoperire a cerchiştilor; importantă rămâne însă luciditatea pătimaşă cu care se pune problema într-un mediu literar agresat de amatorism. Cercul Literar distonează oarecum în epocă şi prin această emfază a seriozităţii intelectuale. Deşi foarte tineri, cerchiştii ostentează nu numai prin precocitatea talentului, dar şi prin calităţi specifice maturităţii: erudiţie, gust, rafinament, spirit critic echilibrat, putere de discernământ. Ei intră în literatură cu o conştiinţă a creaţiei formată, sub acest aspect nefiind cu nimic mai prejos decât generaţia lui Mircea Eliade, de care însă îi desparte radical ideologia. Nu există nici o referinţă, polemică măcar, la direcţia naţionalist-ortodoxistă Vulcănescu – Eliade – Noica, şi nu întâmplător. Cerchiştii se reclamă deschis de la tradiţia latină, căutându-şi mentorii spirituali pe un alt nivel: Şcoala Ardeleană – Maiorescu – Lovinescu. Din asemenea opţiuni vom deduce modul diferit de înţelegere a raporturilor tradiţie – modernitate, provincial – naţional, autohton – universal (cosmopolit).

Dar subiectul cel mai delicat în definirea Cercului Literar îl constituie conexiunile cu ideologia politică. Principial, gruparea s-a considerat apolitică şi, într-adevăr, discursul literar al membrilor săi nu este semantizat politic, în accepţiunea strictă a termenului. O orientare politico-ideologică există însă, implicită, metatextuală, şi ea va fi decodată pentru prima dată de către Virgil Nemoianu. Este vorba despre aderarea cerchiştilor la tradiţia liberală, adică la un sistem de valori articulat în secolul trecut şi care a făcut posibilă naşterea civilizaţiei române moderne, respectiv începutul sincronizării ei cu structurile civilizaţiei occidentale. „Rataşarea la Europa, prioritatea latinităţii, adoptarea modelelor instituţionale şi a liniilor de comportare şi cugetare ale Apusului, dezvoltarea liberei întreprinderi şi a claselor de mijloc sub protecţia şi îndrumarea puterii statale, unirea tuturor românilor între aceleaşi fruntarii, privilegierea sistemului educativ ca principal canal de promoţie şi mobilitate socială – iată principiile care se bucurau de consensul elitelor politice şi, în bună măsură, ale întregului popor” (Virgil Nemoianu, Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, Editura Eminescu, 1994, pag. 136). Principiile acestea fuseseră de fapt codificate de Eugen Lovinescu în Istoria civilizaţiei române moderne, carte acuzată, în deceniul trei, de către naţionaliştii în ascensiune, că susţine doctrina partidului liberal. Adoptându-l drept principal mentor pe Lovinescu, cerchiştii erau conştienţi că intră sub incidenţa ideilor liberale ale acestuia şi că se situează, astfel, în dezacord cu anti-occidentalismul autohtonismului. Concret, liberalismul înseamnă pentru ei promovarea prerogativelor fundamentale ale democraţiei, ale societăţii civile deschise; mai exact, înseamnă privilegierea libertăţilor individuale, a iniţiativei creatoare şi a competenţei profesionale. Pentru ideologia oficială a momentului, poziţia lor apare însă confuză, fiind suspectaţi de tendinţe extremiste, atât de dreapta, cât şi de stânga. Principala suspiciune e alimentată de sinuoasa biografie publică a lui I. Negoiţescu care îşi începe aventura sibiană cu defilări pompoase în uniforma legionară şi cu articole inflamatorii despre „mişcare” şi „conducător”. În 1943, ideile Manifestului fuseseră brutal sancţionate în câteva „oficine ale naţionalismului”, Gândirea, Neamul românesc, Porunca vremii. În ordine politică, grupării i se aplică etichete precum „Comuniştii de la Sibiu” sau „Comunismul estetic”, denunţând „estetismul iudaizant şi cosmopolit” pentru care era culpabilizat şi Eugen Lovinescu. Prin aceeaşi grilă, Manifestul e receptat cu simpatie de către unii scriitori de stânga, ca Eugen Jebeleanu şi George Ivaşcu. Revenind la I. Negoiţescu, este destul de curios că nimeni nu face acum aluzie la scurta sa „rătăcire” legionară.