Ionesco

13,80 lei

Ionesco (eBook) – Marian Victor Buciu

Golește
ISBN: EB9786066681155 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Un demers hermeneutic grav, efectuat în profunzimile operei ionesciene, şi demonstrând cu asupra de măsura că „În prima piesa a lui Ionesco, Englezeşte fără profesor, comunicarea este repetitivă şi alienantă. Recurenţa clişeelor limbii de lemn burgheze este efectul (cauza) unei existenţe osificate. Alienarea începe prin a fi paşnică şi sfârşeşte în agresiune.

La început, bătrânii soţi Smith se afundă în banalitatea comunicării. Tinerii soţi Martin fac la fel, potrivit psihologiei vârstei lor. Primii au o înţelepciune senilă. Ultimii, o vitalitate copilărească. Pe parcurs (in)comunicarea se adânceşte, cuvintele îşi îndepărtează tot mai mult sensurile, până la a le abandona ori livra unei anamneze enunciative. Sensul, părând genetic absent, îşi caută identitatea ontologica fictivă, într-o derivă totală.

Noile contexte generate de un astfel de tip de enunţare creează spaţii retorice ale (in)comunicării, inabitual proliferante, sfârşind adesea, cum s-a observat, într-un joc de-a masacrul logocratic, rupt de comandamentele – instantele – enunţării. Personajele rostesc replicile automat, într-un ritm tot mai accentuat”.

Ionesco de Marian Victor Buciu

1.ONTO-RETORICA TEATRULUI

În prima piesă a lui Ionesco, Englezeşte fără profesor, comunicarea este repetitivă şi alienantă. Recurenţa clişeelor1 limbii de lemn burgheze este efectul (cauza) unei existenţe osificate. Alienarea începe prin a fi paşnică şi sfârşeşte în agresiune. La început, bătrânii soţi Smith se afundă în banalitatea comunicării. Tinerii soţi Martin fac la fel, potrivit psihologiei vârstei lor. Primii au o înţelepciune senilă. Ultimii, o vitalitate copilărească. Pe parcurs (in)comunicarea se adânceşte, cuvintele îşi îndepărtează tot mai mult sensurile, până la a le abandona ori livra unei anamneze enunciative. Sensul, părând genetic absent, îşi caută identitatea ontologică fictivă, într-o derivă totală. Noile contexte generate de un astfel de tip de enunţare creează spaţii retorice2 ale (in)comunicării, inabitual proliferante, sfârşind adesea, cum s-a observat, într-un joc de-a masacrul logocratic, rupt de comandamentele – instanţele – enunţării. Personajele rostesc replicile automat, într-un ritm tot mai accentuat. Ele nu doar sunt vorbite, dar sunt trăite în vorbire3, cu o forţă inexplicabilă, de neobliterat, care le irită şi le angrenează într-un conflict ireductibil, între ele, cu ele însele, fără a şti că adevărata tensiune e conţinută de limbajul nefrenabil, ieşit din închistarea cea mai conservatoare şi angajându-se anarhic. Burghezii şi limba lor îşi ies – cum ar fi spus I. L. Caragiale – din ţâţâni.

La început, personajele nu doar stăpânesc puţinele cuvinte, contexte, teme ale comunicării, dar par că, prin uz îndelungat, le-au mortificat. Limbajul lor seamănă unui cadavru ţinut în lume peste termenul obişnuit. Limba lor este o limbă moartă4, activată inconştient de instanţe lingvistice scufundate sub nivelul liniei de plutire a comunicării. Dar ceea ce părea a fi o mică societate de cadavre docile se arată în fapt, curând, drept nişte monştri generaţi de somnul raţiunii şi logicii limbii. Gesturile personajelor abia dacă oferă o sugestie a convulsiei ori agoniei discursului. „Ostilitatea şi apoi enervarea cresc treptat – citim într-o rară, substanţial oportună indicaţie regizorală. La sfârşitul scenei, cele patru personaje se vor găsi în picioare, aproape de tot unii de alţii, ţipându-şi replicile, gata să se ia la păruială.”5

Anarhia comunicării din scenă strică profund habitudinile unui public conservator, care, sub inducţia noului limbaj, se revoltă. Dar revolta publicului va fi înnăbuşită în sângele unei retorici anarhice, dirijată de puterea asupra limbajului; a autorului, care mulţumeşte directorului teatrului că l-a apărat de publicul zoologic – „măgarii ăştia” – în primul rând.

Lecţia este o piesă despre spălarea creierului prin amnezia forţată impusă de Profesorul care dezvaţă elevele de tot ceea ce ştiu. Comunicarea este mai întâi viciată, îmbolnăvită, descentrată; ea va fi apoi total confiscată şi, în sfârşit, obliterată. Profesorul se comportă ca un adevărat torţionar al elocuţiei. El ştie că, suprimând limbajul, vei distruge fiinţa. Tragicul modern, absurd, este, aşadar, esenţial retoric6. Precaritatea comunicării, prin violenţa manipulării, conduce la des-figurare ontologică. Eleva devine, în contextul relaţiei simili-dialogice, un obiect inert, golit de fiinţă. Ea are un tardiv reflex viu doar în clipa morţii, primită cu uimire şi spaimă. Experimentul la care va fi supusă Eleva transformă comunicarea coercitivă în destin retoric: „cuvintele i se vor învălmăşi în memorie şi se vor lăsa pronunţate cu greu, până la a-i da un aer de paralizie, aproape de afazie”.7

Profesorul îşi constrânge eleva – ulterior, dar şi anterior, elevele – să moară în tăcere. Pentru Eleva din Lecţia, limba nu mai are nimic protector. Ea devine ameninţare maladiv-thanatică.
Pedagogul torţionar va fi, aici, un mag exterminator, urmat, în falsul dialog cu Eleva – de fapt, în monologul său tot mai sigur şi autonom, autist –, cuvânt cu cuvânt. Sub hipnoza elocuţiei primite, Eleva nu face nimic altceva decât să accepte fiecare sunet rostit, în lepădarea de identitate.8

Vraja macabră instituie irealul care, odată eliberat, nu-şi va lăsa mult timp aşteptată omnipotenţa. Profesorul are abilitatea inducţiei thanatice nu numai pe calea pseudo-verbală, dar şi pseudo-scipturală. El „va scrie pe o tablă inexistentă, cu o cretă inexistentă ş. a. m. d.” Retoricul este disimulat în absenţă, în falsul chip, falsa figură, a vidului, pentru a capta fiinţa şi a o aneantiza.

Normalitatea enunţării este (d)enunţată de Profesor ca anormalitate, cu un aer de conspirativitate amicală şi camuflând o confesiune ireală, dictată în termeni care alienează sintaxa, contextul:

Eram foarte tânăr, aproape copil. Făceam armata. Aveam la regiment un coleg, viconte, care nu putea să spună „f”. În loc de „f” spunea „f”. În loc de „fântână, n-am să beau din apa ta”, el spunea : „fântână, n-am să beau din apa ta”. Spunea „fată” în loc de „fată”, „Firmin” în loc de „Firmin”, „fasole” în loc de „fasole”…

Orice limbaj sfârşeşte nu doar fiinţa, ci chiar el însuşi, la cuţit, trecând, evident, prin „cuvântul «cuţit»”:

PROFESORUL:… S-o luăm ordonat. Am să-ncerc să te-nvăţ toate traducerile cuvântului „cuţit” (…) (Servitoarei, n. n.) Te-am chemat ca să-mi aduci cuţitele spaniol, neospaniol, portughez, francez, oriental, românesc, sardanapali, latin şi spaniol.

Ucigaş cu simbrie, Profesorul din Lecţia este agentul infantil ( în relaţia cu servitoarea e umil, „ca un copil speriat”) al unei religii (ideologii) thanatice. Simptomatic, eleva ucisă acum este – număr mistic – a patruzecea:

SERVITOAREA: Şi e a patruzecea pe ziua de azi…Şi asta se-ntâmplă în fiecare zi!

Aparent cenzor al abominabilului Profesor, Servitoarea este, în fond, dictatorul din umbră, care se spală pe mâini, dar ascunde sângele de pe mâinile Profesorului, pe care îl şantajează, îl foloseşte şi, în mod interesat, îl apără. Profesorul va încerca să o ucidă şi pe Servitoare, dar ea, adevărata brută, bruta „pură”, îl domină întru totul:

SERVITOAREA: Micuţul asasin! Nenorocitule!(…) aritmetica duce la filologie, iar filologia duce la crimă…

Există un profund rău retoric, folosit cu abilitate de Servitoare, mai întâi asupra Profesorului, el însuşi devenit un alienat semantic:

PROFESORUL: Credeam că (…) filologia conduce la oraşul Rău…

Nu este cu totul – aşadar, şi ontologic9 – alienat, devreme ce păstrează intuiţia cetăţii totalitare guvernată de Răul, primordial, retoric.

Servitoarea, însă, figurează, cu adevărat, cinismul lucid, criminal, culpabilizându-l pe Profesorul căruia nu servitoare îi este, de fapt, ci stăpân:

SERVITOAREA: Un savant ca dumneata nu se înşeală niciodată asupra sensurilor cuvintelor. (…) O să aranjăm noi lucrurile(…). De altfel, oamenii s-au obişnuit (…) (scoate o bransardă, cu o insignă, poate chiar o svastică10 nazistă): Uite, puneţi-vă asta şi-o să fie foarte bine (îi aşază brasarda)… E politică.

Călăul adevărat, ascuns – ca o divinitate a Răului –, Servitoarea va fi aceea care o va primi pe noua elevă, la lecţia de dezvăţare a vechilor habitudini retorice.

E.Ionesco a meditat, desigur, el însuşi, la multiplele şi ereticele căi ale retoricii teatrale. Era deopotrivă un servitor şi un profesor în domeniu. Să nu uităm că a pătruns în teatru cu dezgust şi cu dorinţa de a-l supune. A vorbit despre asta în eseuri, jurnale, interviuri. A mărturisit-o de asemenea în piesele de teatru.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Ionesco”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii