Blândețea scorpionului

Blândeţea scorpionului de Simona-Grazia Dima

Argument
Literatura – o iniţiere?

Scorpionul este o insectă dezagreabilă şi temută, simbol al unei zodii enigmatice, reputată prin cruzime: scorpionul astrologic e făptura pasională predestinată asasinatului – Pluto, care-l guvernează şi-i transmite pulsiunile întunecate, corp ceresc degradat, de altfel, de curând, din rândul planetelor, este înfăţişat ca un gardian, un Cerber. Prin telescop, constelaţia Scorpionului se vede doar ca o pată neagră, înconjurată de stele strălucitoare. Norii de praf cosmic acoperă astrele aflate acolo şi nu permit ochiului să pătrundă mai departe, unde Scorpionul păzeşte centrul galaxiei, inima Căii Lactee. Acest punct nu este cel mai atrăgător din univers. În el se înregistrează cel mai ridicat nivel al radiaţiilor, iar la mijloc se află una dintre cele mai mari „găuri negre”, ce nu îngăduie nici măcar luminii să-i părăsească suprafaţa. Totuşi, în chip surprinzător, scorpionul este şi simbolul criticului literar, în toată plenitudinea autorităţii sale. Poate pentru că această biată fiinţă dezgustătoare şi enervantă, insaţiabilă şi întruna pusă pe atac, are şi, dincolo de clocotul marţian al manifestărilor ei, o candoare şi un sentimentalism foarte aproape de iubire: căci, oare, nu iubire ar trebui să se cheme disponibilitatea nicicând ofilită spre altul, oferită, e drept, sub formă plasmatică post-digestivă ?

Conştiincios în crimă (din rândul scorpionilor sau al celor cu un scorpion puternic în astrogramă, se pare, se „recrutează” majoritatea criminalilor), tocător entuziast, neobosit, al trupului literar şi, în cele din urmă, lacom îngurgitator al lui, scorpionul-critic se înnobilează prin redutabilul său efort de segmentare, căci, finalmente, el reuşeşte să ofere, din nou, un întreg emanând discret un nimb astral (auriu sau nu). Rapacitatea şi agresivitatea lui cad, la sfârşit, asemenea unei izbutite măşti, funcţională pe timpul unui joc. Otrava scorpionului, se vede, n-a durut prea tare şi n-a ucis. Actor de excepţie, scorpionul-critic se trage de la stânga noastră (dreapta lui) şi dispare în culise, spre a lăsa, să ne orbească prin strălucire, opera, trup încă o dată născut, entitate atent şi subtil distilată de malaxorul răutăcios şi otrăvitor care a fost el.

Pe scenă va rămâne, aşadar, redigerată, opera, învăluită în licărul exigent şi scăzut al iubirii sale. Ori însăşi iubirea sa, cu trup de operă. El însuşi-altul. În acest proces de mărunţire-digestie, scorpionul-critic a dizolvat orice idee de alteritate. Să nu ne supărăm, deci, pe acerba lui îndeletnicire de măcelar – brutală, distrugătoare. În toate operaţiunile de hăcuire el s-a dăruit, s-a cheltuit, şi-a introdus viaţa. Identic, în esenţă, cu sine, dar numai în structura tenebrelor sale, la capătul efortului său el nu mai este cel ce a fost, ci un altul, născut din toată materia înglobată, prin lectură şi meditaţie, în sine. Transmutată, după crima sa meditativă – analiza sa.

Nu mă pot închipui altfel decât citind, dintotdeauna, scrierile altora, în paralel cu faptul de a scrie eu însămi (îndeosebi poezie). E adevărat că nu îmi revine mie în totalitate meritul de a mă fi hotărât să scriu despre o parte din ceea ce am citit, meritul este şi al unor prieteni, redactori sau şefi de reviste, ori autorilor – care mi-au pus (ori nu) cărţi în braţe şi m-au rugat (sau nu) să scriu. Am fost un scorpion blând, bunăvoinţa mea confraternă a fost înţeleasă. Nu-i poţi face cuiva o mai mare onoare decât aceea de a-i spune, despre opera sa, ceea ce, cu adevărat, gândeşti. Punct de vedere nu foarte agreat sau împărtăşit. Autentica prietenie presupune o bonomă severitate – pentru a uşura renaşterea noastră zilnică, efortul, reluat în fiecare dimineaţă, de a deveni un om reînnoit sau revelat, de a lua viaţa de la capăt (crez al scorpionului metafizic). Cei ce nu-ţi pătrund intenţiile critice nu înţeleg nici sacrificiul scorpionului, modul în care îşi mărunţeşte cu bună ştiinţă viaţa, pentru a dărui din ea altora, priviţi ca variante ale sale, alter ego-uri. Dramatic proces şi singuratic din cale-afară, cum spune un vechi proverb, tare înţelept: „duhul omului e ca o funie: de ce o întinzi, de ce slăbeşte”.

Delicat lucru, aşadar, să scrii despre alţii, atunci când eşti tu însuţi poet. E vorba, oricum, de două existenţe net diferite, clar diferenţiate. A fi poet şi a scrie, totodată, critică e pentru mine şansa de a trăi un număr virtual infinit de vieţi, de a încerca, în fiecare moment, să devin altcineva, afundându-mă în apele plutonice ale gândului prim, neîmpărtăşit, izvorul secret al oricărei emisii artistice. Scriind critică, m-am simţit un om total liber, neîngrădit, cu orizonturi vaste înainte. N-am experimentat niciodată o mai intensă senzaţie de dezmărginire, de salt spiritual, de zbor. Iar în acele momente (ale închegării viziunii critice), simţeam perfect şi clivajul lăuntric, linia energică de demarcaţie între poetul din mine şi critic. Nicicând n-a fost poetul acela care judeca sau, oricum, nu o făcea în calitate de poet, ci, eventual, de ochi redeschis după ce a văzut şi a trăit poezia, exprimându-se, în consecinţă, post factum.

S-a alcătuit, astfel, un jurnal de lectură parţial, adică aerat, în sensul neputinţei de a cuprinde întreg peisajul creaţiei contemporane. Este jurnalul unui comentator de literatură şi atât. Răsfoind, deunăzi, cele scrise încă din studenţie, am avut surpriza să constat că, în esenţă, nu am evoluat deloc. De atunci şi până acum, am adus, prin comentariile mele, o tăcută mărturie de credinţă. În ce ? Şi ce anume am căutat şi caut mereu ? Nimic altceva decât retrăirea certitudinii că există un scop spiritual al literaturii, în simbioză cu acela scriptic, estetic, ludic etc. Că nu am scrie (sacrificând atâtea), dacă literatura nu ar servi (răsplată, totodată) unui scop ontologic, dacă nu ar umple o sete, cât se poate de concretă, de ceva foarte intim, cu totul lăuntric şi tainic. Din această perspectivă, am scris poezie şi critică şi am rezistat. În anii negri când unicul punct exterior de sprijin se afla în conştiinţa confraţilor de scris, iar ideologia oficială umplea scena publică, mi-am fortificat interiorul, citind şi hrănindu-mă din Pateric, din textele misticilor (din care am găsit vechi colecţii, păstrate cu veneraţie de cunoscători), din istorisirile despre Serafim de Sarov ale lui Motovilov, din cărţile Părinţilor Bisericii, pe care mi le cumpăram de la Catedrala Mitropolitană, ori din eseurile şi tratatele lui Mircea Eliade, veşnic inspiratoare. Trăiam în spiritul unei Tradiţii interioare mereu proaspete, neofilită de împrejurări vitrege, călăuzindu-mă după relatări despre perspective mai vaste, netemătoare, cum ar fi cele din eseul eliadesc Un savant rus despre literatura chineză: „arta orientală, în totalitatea ei, este canonică: adică metafizică, raţională, tradiţională. Un artist indian nu-şi începea lucrul fără o prealabilă «purificare», fără practici ascetice şi contemplative. (…) Poetul nu compune nimic până ce nu devine impersonal, până ce nu depăşeşte nivelul experienţelor umane. Într-un cuvânt, actul poetic trebuie să coincidă cu cel mai pur act metafizic: ieşirea din devenire, neutralizarea contrariilor, «totalizarea» realului. Actul artistic – atât în China, cât şi în India – este o adevărată «depăşire de nivel»”. Am înţeles că există o lume interioară inatacabilă, ce nu datorează nimic exteriorului, de care se poate, astfel, delimita. În acest spirit mi-am inventat propria mitologie poetică, a „fiinţelor mici”, formă a rezistenţei mele la sistemul de atunci. Ele adastă într-un spaţiu de adâncime şi sunt gata să schimbe formele realului, atunci când le consideră perimate.