Dostoievski și Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuți

9,80 lei

Dostoievski și Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuți (eBook) – Ion Ianoși

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065941151 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Povestea captivantă a unui „cuplu” spiritual – Dostoievski şi Tolstoi –: doi titani care nu s-au cunoscut niciodată, dar și-au citit operele, au făcut schimb de impresii prin intermediari, au susținut (pururi de la distanță, o distanță incitantă și de neînțeles, de vreme ce cei doi uriași se iubeau!) un dialog viu, înscris cu litere de aur în istoria literaturilor lumii, printre marile enigme ale acesteia.  / Ion Ianoși

Dostoievski şi Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuţi de Ion Ianoşi

O ÎNTÂLNIRE RATATĂ

În 1878 la Petersburg stârnise mare vâlvă un ciclu de prelegeri ținute de filosoful Vladimir Soloviov. Dostoievski se număra printre auditorii pe care într-o scrisoare îi aprecia ca fiind „cam o mie”. Nu importă dacă erau chiar atâția. Reuniunea din 10 martie se dovedise însă cu totul de excepție, din motive independente de conferențiar. Detaliile ni le relatează Anna Dostoievskaia. Întorcându-se de la conferință, Feodor Mihailovici povestise despre ciudata reținere a obișnuitului lor „musafir de duminică”, Strahov. Următoarea duminică, atunci când Nikolai Nikolaievici veni să ia masa la ei, Anna Grigorievna l-a întrebat pentru ce i-a ocolit la ultima lecție a lui Soloviov. Amintirile continuă astfel:

„– A, a fost o situație specială, râse Strahov. Nu v-am ocolit numai pe dumneavoastră, i-am ocolit pe toți cunoscuții. Împreună cu mine a venit la lecție contele Lev Nikolaievici Tolstoi. M-a rugat să nu-i fac cunoștință cu nimeni, de asta am și evitat pe toată lumea.

– Cum! A fost Tolstoi cu dumneata? exclamă Feodor Mihailovici cu o uimire amară. Ce rău îmi pare că nu l-am văzut! Bineînțeles, n-aș fi insistat să-i fiu prezentat, dacă omul nu voia. Dar de ce nu mi-ai șoptit că e cu dumneata? M-aș fi uitat la el!

– Doar îl știți din fotografii, râse Nikolai Nikolaievici.

– Ce fotografii, parcă ele redau omul? E cu totul altceva când îl vezi în carne și oase. Uneori ajunge și o privire, ca să-ți rămână în inimă un om pentru toată viața. N-o să-ți iert niciodată, Nikolai Nikolaievici, că nu mi l-ai arătat!

Și mai târziu Feodor Mihailovici și-a exprimat nu o dată regretul că nu-l cunoștea pe Tolstoi personal.”

Să eliminăm datele secundare. Ca și accentele personale ale povestitoarei – cu toate că memoria ei afectivă este îndeobște mai scrupuloasă decât a Sofiei Andreievna Tolstaia. Nici să nu ne punem, deocamdată, întrebări asupra motivelor ascunse care l-au determinat pe Strahov să împiedice întâlnirea dintre fostul și actualul său idol; căci este evidentă zădărnicirea voită a contactului personal tocmai de către cel care i-ar fi fost cel mai nimerit mijlocitor…

Esențialul este că la 10 martie 1878 s-a ivit un prilej neașteptat de simplu și de firesc pentru ca Tolstoi și Dostoievski, aflați pentru prima și ultima oară împreună, să se cunoască personal. Și că, printr-un întâmplător concurs de împrejurări, această cunoștință nu s-a realizat. Oare cu adevărat întâmplător? Orgoliul lui Strahov nu a jucat oare aici, precum în tragediile grecești, un rol hotărâtor? Prin orgoliul de a fi singurul prieten devotat și tălmăcitor autorizat când al lui Dostoievski, când al lui Tolstoi, și de a nu-și lăsa estompate presupusele prerogative printr-un dialog direct între cei doi, care pe el l-ar fi pus într-o paranteză oricând neglijabilă, nu a fost oare Strahov mesagerul unui adevăr mai important și de el neștiut? „Doar îl știți din fotografii”, ascunzișul său crispat și trădător nu trimite oare fără voie la o idee efectiv mai de preț?

Ipoteza pe care o avansez este elementară: nici o altă întâmplare nu ar fi avut darul să evidențieze cu atâta pregnanță o anume necesitate. Iată unica șansă întru totul palpabilă, conturată în fine cu precizie. Șansa care trebuia ratată nu putea să nu fie ratată. Prima relatare naște prima suspiciune: dacă „acum” și „mai târziu” Dostoievski ar fi vrut într-adevăr să-l cunoască personal pe Tolstoi, de ce n-a întreprins nimic decisiv pentru a-l cunoaște? Și de ce n-a întreprins nimic hotărâtor nici Tolstoi, de vreme ce și el își exprimase nu o dată regretul de a nu-l fi întâlnit pe Dostoievski?

În relația celor doi e ceva neclar de la începutul aproximărilor. Sigur că argumente, suspect de firești, la îndemâna tuturor, se pot și se vor putea găsi pentru fiecare neîmplinire a dorinței urmărite, chipurile, de amândoi. Dostoievski era petersburghez pursânge, iar lui Tolstoi nu-i plăcea capitala nordică a imperiului, ordinea ei prea dezordonată, hieratică și fantastică; o vizita de aceea cât mai rar cu putință. Pendulările lui legau în principal conacul de la Iasnaia Poliana, unde își petrecea primăvara și vara, de casa moscovită, unde se retrăgea în lunile aspre de iarnă. Și lui Dostoievski îi plăcea să se refugieze la Staraia Russa, prilej de a mai trece prin Moscova. Dar ca un făcut, aceste itinerarii s-au rânduit în așa fel ca ele să nu se intersecteze. Sau ca intersectarea de moment să nu se afle de către cei doi decât post factum. Erau multe cunoștințe comune între literați sau între apropiați, chiar membrii uneia sau alteia dintre familii. Ele asigurau un du-te-vino al aprecierilor și comunicărilor reciproce, pe care nu conteneau să le transmită oral ori prin scrisori. Adresantul lua cunoștință de păreri pe căi indirecte. Și de obicei își exprima regretul stereotip de a nu fi fost de față la rostirea lor. După care totul continua neschimbat.

Două linii de viață s-au încrucișat pentru o unică oră într-un punct simbolic. Răgaz al unor drumuri geografico-spirituale, de care nici unul nu a luat cunoștință. Sau nu a dorit să ia cunoștință.

EA N-ARE LOC NICI LA COMEMORAREA LUI PUȘKIN

Suspiciunea o pot întări și cele întâmplate doi ani mai târziu, cu ocazia pregătirilor pentru celebrarea memoriei lui Pușkin în întreaga Rusie. În 8 iunie 1880 Dostoievski a rostit cel mai important discurs comemorativ al acestor festivități. Tolstoi a rămas în schimb la Iasnaia Poliana. Faptul trebuie remarcat. Mai ales în lumina eșecului suferit de Turgheniev, care s-a deplasat în zadar la reședința de vară a lui Tolstoi pentru a mijloci invitația la sărbătorirea ilustrului predecesor. În ciuda insistențelor lui, Tolstoi a refuzat să vină la Moscova. El se scuza într-o scrisoare că elogierile de acest fel i se par nelalocul lor, că în orice caz ele nu corespund „cerințelor” sale „sufletești”. Celor mai recente, se înțelege. Noile lui idei filosofice, etice și religioase aveau să configureze în curând doctrina „tolstoismului”. Antrenat în elaborarea celebrei sale Spovedanii, Tolstoi se pregătea pentru a doua sa „naștere”.

Turgheniev, minte clasică și temperament liberal, nu putea să nu considere excentrice și îngrijorătoare semnele acestei „renașteri”. Câteva zile înainte de a-și fi pronunțat discursul, Dostoievski îi scria de la Moscova soției sale: „Grigorovici a povestit astăzi că Turgheniev, întors de la Lev Tolstoi, e bolnav, și că Tolstoi mai că și-a ieșit din minți sau poate și-a ieșit de-a binelea”. Cu oarecare accente proprii, Dostoievski rezumă aici impresiile relatate de către Turgheniev după acele două zile în zadar petrecute la Iasnaia Poliana. P.I. Biriukov, primul biograf cunoscut al lui Tolstoi, notează și el că refuzul acestuia l-a șocat pe Turgheniev în așa măsură, „încât atunci când, după celebrarea lui Pușkin, F.M. Dostoievski s-a pregătit să se ducă la Lev Nikolaievici și s-a sfătuit în acest sens cu Turgheniev, acesta i-a înfățișat dispoziția lui Lev Nikolaievici în asemenea culori, încât Dostoievski s-a speriat și a amânat împlinirea dorinței sale fierbinți”. Că lucrurile s-au petrecut cam așa, reiese și dintr-o altă scrisoare expediată de Dostoievski tot soției sale și tot din Moscova: „Și Katkov a considerat cum că se aude că Lev Tolstoi ar fi înnebunit de tot. Iuriev m-a îndemnat să mă duc până la el la Iasnaia Poliana: în total, dus și întors, ar însemna mai puțin de două zile. Dar nu voi merge, cu toate că ar fi foarte interesant.”

„Liubopîtno” este în original termenul ultim, ceea ce indică un interes în sens de curiozitate. O curiozitate cam golită de sentiment, constatativă, în orice caz departe de orice „dorință fierbinte”. S-ar putea ca ea, dorința, să fi fost puternică, dar scrisoarea din noaptea de 27 spre 28 mai 1880 este redactată sec și distant.

Și nu numai atât. Au urmat festivitățile la care Dostoievski și-a pronunțat discursul, primit cu frenezie de către asistență și considerat de atunci un autentic testament al finalelor sale căutări și previziuni.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Dostoievski și Tolstoi. Poveste cu doi necunoscuți”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii