Scriitorul vremii, vremea scriitorului

Scriitorul vremii, vremea scriitorului de Corneliu Vasile

Capitolul I
Schiţă de portret

Date biografice

Geo Dumitrescu s-a născut în Bucureşti, la 17 mai 1920¹, ca fiu al lui Vasile Dumitrescu şi al Aureliei, născută Buiculescu. Bunicul patern, Oprea Dumitru, originar dintr-un sat prahovean, avusese, pe Calea Griviţei, un magazin şi un atelier de încălţăminte. Bunicul matern, State Buiculescu, fusese grefier la Piteşti. Gheorghe (ulterior Geo) şi fratele său, Mircea, îşi vor petrece vacanţele la rudele din partea mamei, din Cornăţel (Argeş), Dobroteasa şi Urşi (Olt).

Ca elev, Dumitrescu V. Gheorghe frecventează şcoala italiană „Regina Margherita” de pe strada Luigi Cazzavillan, apoi şcoala primară nr. 28, din apropierea Gării de Nord. Studiile secundare le face la Liceul „Marele Voievod Mihai” (azi „Ion Neculce”). Din această perioadă îşi aminteşte figurile unor profesori de limba şi literatura română, ca Avram P. Todor, care îi apreciază compunerile, nu şi cunoştinţele de gramatică, sau George Marinescu, care îi oferă cărţi din biblioteca sa. Le păstrează o vie amintire şi profesorilor Dumitru Voiculescu (limba franceză), Mihai Berza (istorie) şi Ion Zamfirescu (filosofie).

Încă din vremea liceului, Dumitrescu V. Gheorghe, cum semna pe atunci, se află ca „redactor literar” între cei cinci elevi membri ai redacţiei Licăriri² – revistă literară, artistică şi de cultură şcolară. Aici publică versuri, şarade, revista revistelor şi îşi asumă rolul legăturii cu cititorii, semnând „poşta”, activitate pe care o va continua ulterior la publicaţiile Albatros, Victoria, Flacăra, Contemporanul, Gazeta literară, România literară, Luceafărul.

În 1939, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, însă nu reuşeşte să-şi finalizeze studiile şi să-şi ia examenul de licenţă³. Dintre profesorii universitari, va păstra amintirea şi respectul pentru Tudor Vianu, Mihail Ralea, Al. Rosetti, P. P. Panaitescu, Nicolae Cartojan⁴.

Un portret al poetului în timpul studenţiei la Litere îl face Cornelia Pillat (soţia lui Dinu Pillat, redactor la revista Albatros) în volumul Eterna reîntoarcere: „Geo Dumitrescu, cu mers uşor, ar fi putut fi asemuit unui licean travestit în haine de om matur. Purta un trencicot de gabardină bej şi o pălărie maro. Un zâmbet uşor ironic şi amuzat de o expresie zeflemitoare a figurii sale cu trăsături delicate. Intra ţinându-şi mâinile în buzunare, fără să-şi scoată pălăria şi urca spre fundul amfiteatrului unde îi reţinuse loc colegul Tiberiu Tretinescu, îmbrăcat întotdeauna în haine negre, care-i scoteau în evidenţă obrajii copilăreşti şi fruntea palidă, deasupra căreia cădea, rebel, o şuviţă de păr negru”⁵.

Tot în 1939, Geo Dumitrescu frecventează gruparea de la revista Cadran, unde (re)debutează, cu poezia Cântec, semnată cu pseudonimul Vladimir Ierunca⁶. Ulterior, va ceda pseudonimul Ierunca lui Virgil Untaru, care va semna Virgil Ierunca. Mai utilizează pseudonimul Jack Vatan, dar şi numele Geo Dumitrescu, pentru a publica versuri, cronici şi note, în reviste bucureştene: Curentul literar, Prepoem, Tribuna tineretului, Vremea, în perioada 1939-1941.

Un moment important al biografiei lui Geo Dumitrescu este redactarea revistei Albatros (martie-iunie 1941)⁷, sub direcţia lui Raul A. Teodorescu. Grupul de nouă redactori tineri, care suferă câteva fluctuaţii de la un număr la altul, include nume care nu spun prea mult cititorului de astăzi: Felix Anadam (alternativ cu Ion Călimară şi Geo Dumitrescu), Virgil Untaru, Florin Lucescu, Elena Diaconu, Dinu Pillat, Ovidiu Râureanu, Marin Sârbulescu, Al. Cerna-Rădulescu, Tiberiu Tretinescu. Aici, poetul publică în special pamflete, cronici, note şi articole polemice, şi numai două poezii. Editarea revistei este un prilej pentru a scoate de sub tipar placheta de debut intitulată Aritmetică (1941), cuprinzând paisprezece poezii şi semnată cu pseudonimul Felix Anadam (la care renunţă pentru volumele ulterioare).

Începutul războiului, la 22 iunie 1941, are drept consecinţă întreruperea apariţiei unor reviste, între care şi revista Albatros. Nu poate să apară nici un proiectat caiet colectiv de poezie, intitulat Sârmă ghimpată, incluzând versuri ale tinerilor Geo Dumitrescu, Iulian Petrescu, Ovidiu Râureanu etc.⁸ Totuşi, grupul de la Albatros reuşeşte să scoată un număr al revistei Gândul nostru (noiembrie 1942)⁹, preluată de la studenţii în Drept. Până la schimbarea poziţiei României în război, de la 23 august 1944, Geo Dumitrescu mai publică versuri, articole, note, cronici, în Ecoul, Fapta, Kalende. Preocupări literare, Meridian (Craiova), Orizont (Bucureşti), Timpul.

Este interesant de observat că Geo Dumitrescu încearcă să publice un volum mai consistent de versuri decât placheta de debut, în 1943, la Editura Prometeu, cu titlul Pelagră, după ce mai publicase câteva poezii, în periodice, între care Luna de la Trebizonda, în Kalende. Preocupări literare. Nu reuşeşte, însă, decât după trei ani, în 1946, după ce modificase atât titlul poeziei respective, cât şi titlul volumului, în Libertatea de a trage cu puşca.

Scriitorul a fost sprijinit să publice, în aceşti ani, de oameni de litere şi de presă ca Miron Radu Paraschivescu, George Ivaşcu, Eugen Jebeleanu, Ştefan Popescu (Sabin Vasia), Mircea Damian, N. D. Cocea, Petru Comarnescu.

Interesante sunt evocările  lui Miron Radu Paraschi-vescu despre tinerii redactori de la revista Albatros. El afirmă că unul dintre aceştia, Tiberiu Tretinescu, „ne mărturisea că ei toţi, grupul de tineri de la Albatros, recunosc în mine un fel de «şef de şcoală»”¹⁰. Dintre ei, Geo Dumitrescu este apreciat de Paraschivescu drept „un poet până-n vârful unghiilor, [cu] ţinută de veritabil poet”¹¹, însă îi găseşte în ceea ce publicase (un articol) cuvinte ostentative, nelalocul lor: „Fraza grea, încâlcită, ermetică, amintind de Barbu şi de Arghezi”. Poetul îi dă replica: „Aşa îmi place să scriu; aceste cuvinte îmi sunt mai aproape”¹², ceea ce îl determină pe Miron Radu Paraschivescu să-şi propună să-i „vegheze” drumul, să-l împiedice „de a cădea în libertinajul, în orgia cuvântului”, ca să nu rămână „o epavă ancorată într-un incert hermetism de efecte dezastruoase”¹³. În alt pasaj, memorialistul prezintă o scenă petrecută la „Café de la Paix”, la care mai asistă Virgil Ierunca şi Marin Sârbulescu: Mircea Streinul îl tot înjura pe Geo, „neţinând seama de raţiunile speciale, de vârsta, de crizele şi incultura lui Geo”, care ţinea piept „cu oarecare obrăznicie de bucureştean de mahala, din Griviţei”, unde „are un tată borţos”, cum a spus Marin Preda. (M. R. Paraschivescu îl considera pe Streinul „cel mai mare romancier tânăr român”). La fel de caustică este şi observaţia că Geo Dumitrescu, după ce îşi declarase neputinţa de a scrie vreodată un roman, a venit să-l întrebe dacă nu-l dispreţuieşte¹⁴. Entuziasmul lui M. R. Paraschivescu faţă de tinerii care îl considerau „şeful lor de şcoală” este schimbător: în alt loc, Marin Sârbulescu este văzut drept cel mai modest, serios şi talentat, „un destin obscur, dar solid, faţă de artificiile lui Geo Dumitrescu, Caraion, Ierunca”¹⁵. Totuşi, dintre ucenicii săi literari, faţă de care e brutal de sincer şi aplică „o pedagogie a sincerităţii, foarte comunistă”, îşi alege ca reprezentativi numai doi: „Un Marin Preda sau, eventual, Geo Dumitrescu, dacă vor da ceva, eu ştiu că vor da şi graţie atitudinii mele faţă de ei”¹⁶.