Fragmente de noapte

Fragmente de noapte de Răzvan Voncu

1.CÂTEVA PLIMBĂRI NOCTURNE PRIN LITERATURA CONTEMPORANĂ
125 DE ANI DE ARGHEZI

L-au înjurat, în viaţă şi după, toţi ziariştii obscuri ai naţiei. L-au băgat în puşcărie cei care au dus România pe marginea prăpastiei, în 1916-1917. L-au făcut trădător cei care au transferat – se pare, pentru totdeauna – tezaurul ţării în Rusia. L-au etichetat drept „om fără caracter” cei care, jefuind ei înşişi avuţia naţională, credeau că un artist de geniu poate trăi din bacşişuri. L-au interzis pentru şase ani staliniştii, obligându-l să trăiască din vânzarea produselor grădinii de la Mărţişor. L-au făcut… stalinist (?!) urmaşii spirituali ai celor care l-au interzis.

Şi totuşi, Arghezi şi-a văzut de treabă, în viaţă, şi de eternitate, după. Cel mai mare poet al secolului XX a trecut printr-o istorie cumplită, înnobilând-o.

Deşi întrupează o paradigmă poetică atipică, la noi, aceea de „geniu gospodar” (Eugen Simion), destinul său este exemplar pentru condiţia cu totul nenorocită a omului de excepţie, într-o cultură cu moravuri barbare. Cei care îl acuză că, după şase ani de interdicţie (1948-1954), a acceptat să intre în Academie, iar nu în puşcărie, ar trebui să nu uite că, între 1927 – anul debutului editorial – şi 1944, acest scriitor a primit un singur premiu (ex aequo!) şi nici o distincţie oficială. Refuzat de coteriile Societăţii Scriitorilor Români şi calificat drept „pornograf” de oficialităţile de la Culte, Arghezi a fost înjurat şi de stânga (ca tradiţionalist, vândut naţionalismului), şi de dreapta (ca modernist, vândut iudeo-masoneriei). Gazetăria sa, muiată în apa tare a pamfletului, a fost interpretată formal de cei pe care îi deranja conţinutul ei de adevăr. Nimeni n-a părut să înţeleagă că arta înnobilează chiar când veştejeşte şi o mulţime de gazetari imunzi, astăzi complet obscuri, s-au bucurat în epocă de respec-tabilitatea refuzată lui Arghezi. Tot ce a obţinut poetul a fost muncit cu sudoarea frunţii, şi uneori, chiar a palmelor lui. Cei care cred că aprecierea unui Lovinescu sau Călinescu a tradus critic atmosfera unei epoci se înşeală amarnic.

Arghezi deranjează. Pentru că, asemeni ţăranului (dar şi artistului autentic!), are identitate. Are independenţă. Spune lucruri dure şi merge la puşcărie pentru convingerile sale. Sau nu mai pu-blică şi trăieşte vânzând cireşe în piaţă. Mai mult: poetul n-a făcut şi n-a lăsat „avere”. Nici n-a risipit averi, ca mulţi alţii, care îi pun în cârcă toate fantomele din dulapul propriului subconştient. Arghirofilia sa e, în comparaţie cu jaful şi corupţia interbelică, un mit. Compromisurile sale sunt, în comparaţie cu turpitudinea altora, în deceniul stalinist, o fabulaţie.

Arghezi deranjează, încă o dată, pentru că are geniu. Şi pentru că şi-a pus geniul în cele o sută de volume pe care le-a scris, nu în bancuri de cafenea, nici în politică. Aşa ceva, la români, e impardonabil. Aici numai cei care critică, numai cei care dărâmă (pardon: de-construiesc), numai cei care denunţă sunt importanţi. În ochii acestora, Arghezi era vinovat numai şi numai pentru că îndrăznea să existe.

A avut orgolii? Desigur. Dar ce mare poet n-a avut? Arghezi, însă, n-a avut vanităţi, n-a vânat gloria cafenelei şi aclamaţiile galeriei. N-a fost, ca să îl parafrazez pe Camil Petrescu, avocat. N-a ştiut să-şi pledeze cauza. Şi-a scris, în schimb, ope-ra.

Fiind extrem de popular, Arghezi nu este însă un poet uşor. Poeziile sale pentru cei mici nu sunt numai pentru cei mici. Erotica lui este filosofică, iar poezia religioasă este încărcată de o carnalitate tulburătoare. Proza sa este aproape necunoscută (deşi stă, în opinia mea, lângă cea a lui Caragiale). Gazetăria sa trebuie citită cu instrumentele poeziei şi ale moralei, ca şi cea a lui nenea Iancu.

Nu mă îndoiesc că, mâine, tinerii „critici” îl vor relativiza, iar noii procurori literari vor cere (a câta oară?) să fie editat numai cu o banderolă neagră, pe care să scrie: „Atenţie, acest om a colaborat cu comunismul”. Stupizenia daco-română e nesfârşită.

Totuşi, acest oltean strămutat în Marea Valahie şi-a înfipt, adânc, lopata în secolul al XX-lea românesc. Şi nimeni nu va reuşi, cum nu a reu-şit nici până acum, să o scoată de acolo. Pentru că este o lopată de cuvinte. Îi cauţi coada şi te trezeşti că te plezneşte peste faţă biciul răbdat.

UN „COLABORAŢIONIST” FILAT DE SECURITATE

Este vorba de Marin Preda, acuzat, începând cu 1989, de a fi fost, între 1948 şi 1980, un stâlp al culturii oficiale şi un colaboraţionist.

Că acuzaţiile sunt lansate de oameni care în 1958, de pildă, scriau ode închinate soldatului sovietic „eliberator” sau imne elogiind fruntea lui Lenin, e semnificativ pentru gradul înalt de pervertire a conştiinţei noilor procurori literari. Că dosarele de colaboratori ai Securităţii nu sunt tocmai credibile, au dovedit-o cazurile Uricaru şi, mai ales, Buzura. Că, în sfârşit, singurii colaboratori dovediţi, cu dosare solide, au fost „disidenţii” Alexandru Paleologu (autodenunţat, spre cinstea lui), Ion Caraion şi Ştefan Augustin Doinaş, e o dovadă că asistăm, de fapt, la un ticălos transfer de responsabilitate, dinspre adevăraţii turnători şi colaboraţionişti, înspre nişte vinovaţi inventaţi.

Dar cazul lui Marin Preda este strigător la cer. Pentru că dovezile ostilităţii oficialităţilor comuniste faţă de existenţa şi opera scriitorului, ca şi dovezile de opoziţie publică a acestuia faţă de măsurile de limitare a libertăţii de gândire şi expresie, sunt nenumărate. Şi, pentru cine ştie să citească, la lumina zilei, în toate cărţile prozatorului.

Astăzi, acestor dovezi li se adaugă dosarul de urmărire a scriitorului, întocmit, în mai multe volume, de fosta Securitate. Dosar care atestă cât se poate de clar faptul că autorităţile îl percepeau pe Preda ca pe un adversar, nicidecum ca pe un colaborator. Şi invers.

* * *

Mărturii grăitoare în acest sens apar într-un amplu documentar, publicat în cotidianul Jurnalul naţional din data de 24 august 2005, sub semnătura unui oarecare Cornel Micu.

Nu ştiu cine este Cornel Micu şi ce legături ar putea avea cu istoria literară sau cu aşa-numita „istorie recentă”. Ignor şi raţiunile pentru care dosare ale fostei Securităţi ajung în presă, în loc să fie depozitate la CNSAS şi să intre în atenţia institutelor de cercetare de profil.

Interesante sunt doar două aspecte: 1) dimensiunile dosarului de urmărire a lui Marin Preda arată că prozatorul a fost un obiectiv important al fostei Securităţi, şi 2) dosarul conţine numeroase semnalări ale atitudinilor antisocialiste ale scriitorului, manifestate atât în cadru privat, cât şi public.

Din păcate, dl Cornel Micu, în ciuda absenţei oricărei competenţe probate în istoria literaturii, îşi permite să facă observaţii stupide despre caracterul convenabil, din punctul de vedere al ideologiei oficiale, al romanului Delirul, susţinând şi că scriitorul ar fi fost recompensat de autorităţi pentru aceasta.

În realitate, dl Cornel Micu nici nu a citit romanul Delirul. Dacă l-ar fi citit, ar fi înţeles că, în acest roman cel puţin, Ion Antonescu nu este un personaj pozitiv. Mai mult, el este una dintre cele trei personalităţi politice alese spre a ilustra concepţia despre istorie a lui Marin Preda, o concepţie opusă celei a modelului său de referinţă, Lev Tolstoi.

Tolstoi credea că istoria este mânată de un flux subteran, de o forţă invizibilă (vezi teoria pendulului, implicată în descrierea invaziei lui Napoleon în Rusia, din Război şi pace), iar personalităţile care apar la suprafaţa ei sunt, de fapt, prizoniere ale acestui flux supraomenesc.

Preda credea, din contră, că există personalităţi malefice, care pun stăpânire, printr-o ciudată carismă diabolică, pe mentalul colectiv al popoarelor şi le mână în prăpastie. El numea această teorie delirul istoriei, de unde şi numele romanului. Iar personalităţile care, în opinia lui Preda, ilustrează acest delir al istoriei sunt Hitler, Stalin şi… Antonescu