Sortiți să vadă

Sortiţi să vadă de Irina Airinei

Ovidiu Enculescu
„Nu există o criză a lecturii”

Directorul general al Grupului Editorial RAO este inginer geolog, absolvent al Universităţii Bucureşti. Din 1990, a înfiinţat şi coordonat mai multe edituri particulare. În 1993 a fondat Editura RAO pe care o conduce împreună cu soţia sa, Anca Enculescu. Înfiinţată în toamna anului 1993, Editura RAO s-a axat, de la bun început, pe publicarea de traduceri din literatura universală. Cu timpul, activitatea editurii s-a amplificat şi diversificat, în prezent existând două mari compartimente: unul specializat în traduceri de ficţiune atât pentru copii, cât şi pentru adulţi, deopotrivă, autori clasici şi contemporani, iar celălalt care se ocupă de non-ficţiune şi, mai ales, de lucrări enciclopedice, clasificate pe domenii de vârstă. Planul editorial prevede apariţia a peste 200 de titluri noi pe an. Editura RAO este unul dintre cei mai activi actori pe piaţa de carte românească, având o cotă de piaţă estimată de aproximativ 20%.

Irina Airinei: Domnule director Ovidiu Enculescu, începuturile activităţii dumneavoastră de editor de succes se situează la începutul anilor ’90. Proveniţi din afara ştiinţelor umaniste, sunteţi inginer. Cum a început şi a continuat „aventura” editorială care a făcut din RAO una din cele mai importante edituri din România, şi, pentru anumite sectoare ale producţiei editoriale, chiar cea mai importantă?

Ovidiu Enculescu: Editura există din 1993, anul acesta împlineşte 13 ani. E un copil, încă, la fel ca toate întreprinderile de acest gen din România. Chiar de la început am încercat să nu ne axăm doar pe un singur domeniu. În momentul în care sunt întrebat ce publicăm cu precădere, răspund: publicăm cărţi de ficţiune şi de non-ficţiune. În materie de ficţiune, am încercat să acoperim o plajă cât mai largă de genuri literare, mergând până la cărţile de mare succes comercial, dar fără să coborâm prea mult ştacheta. Au fost creionate, încă de la început, seriile RAO clasic, Opere XX, RAO contemporan, precum şi categoria intitulată „Succese internaţionale”. Am avut, de la început, în vedere şi segmentele de public. În funcţie de vârsta şi de cultura cititorilor am conturat unele serii: RAO pentru copii, RAO pentru tineri şi altele. În ceea ce priveşte non-ficţiunea, cartea de referinţă, există, în interiorul editurii noastre, categoria de enciclopedii tematice pentru copii. În acest sector am încercat să dezvoltăm producţia editorială în cercuri concentrice, de la vârstele cele mai mici până la alte paliere de vârstă. În acest demers ne-a fost alături, timp de 12 ani, Editura Larousse. Plecând de la portofoliul acesteia, ne-am construit şi noi portofoliul nostru. Dar, în afară de cooperarea cu Larousse, am promovat şi colaborări cu edituri din Spania, Italia, Anglia, Statele Unite, Germania. În perioada care a trecut, am publicat peste 1500 de titluri, am reuşit să vindem, în medie, anual, peste un milion de cărţi. În ceea ce priveşte cifra vânzărilor, deţinem primul loc pe piaţa naţională. Dimensiunile ei sunt modeste faţă de piaţa editorială a altor ţări occidentale. Se bănuieşte că dimensiunea financiară a pieţei româneşti este între 30 şi 50 de milioane de euro, anual, iar noi am acoperi cam 20% din piaţă. Cu un număr de circa 200 de titluri noi pe an, probabil că ne situăm între primii jucători din spaţiul editorial românesc.

Care sunt acele arii tematice care, cultivate sistematic, conferă coerenţa demersului dumneavoastră editorial?

Încercăm să fim ceea ce se cheamă „o editură de familie”, să acoperim întreaga arie de nevoie de cunoaştere, dar şi de distracţie sau de relaxare. Absolut orice carte este utilă şi necesară. Eu cred că e bine să existe şi literatură mai uşoară, pentru publicul foarte larg. Dacă omul este atras de o carte, e foarte bine.

Conform unei exprimări devenite loc comun, editorul este un formator de conştiinţe. Cât de adevărată sau cât de actuală este această afirmaţie?

Publicând carte valoroasă, editorul, prin politica lui, contribuie şi el la formarea şi la educarea cititorilor: vorbim de valoarea produsului, dar şi de toate celelalte atribuţii de calitate: privitoare la traducere, la tehnoredactare, la grafică… Încă de la început am încercat să asigurăm şi o formă corespunzătoare a produsului „carte”.

Există o criză a lecturii? Şi-au pierdut oamenii dorinţa de a citi?

Nu cred nici în ceea ce s-a numit „o criză a lecturii”. Cred că, mai degrabă, există o insuficienţă din partea producătorilor, din partea editorilor. Eu cred că, dacă am avea puterea să publicăm anual 2000 de titluri, ritmul de vânzare ar fi acelaşi, procentual, dar, în valori absolute, ar fi mult mai mare. Deci, dacă în loc de 5000 de titluri, la un tiraj mediu de 1000 de exemplare, în România ar creşte numărul de titluri şi tirajul mediu, lumea n-ar fi enervată de o abundenţă prea mare de carte. Sunt zone uriaşe neacoperite, nu există titluri, nici măcar de sămânţă pentru anumite plaje ale cunoaşterii. Cred că nevoia de lectură vizează atât zona culturii generale, cât şi zona de specialitate. Este, pe de altă parte, sigur că publicul nu acceptă orice. Nu o să cumpere un roman prost, o carte de interes restrâns doar pentru că nu are altceva de cumpărat, dar dacă ar găsi în librării ceea ce-l interesează strict, ar cumpăra. Sunt numeroase nişe neacoperite, despre care nimeni nu ştie nimic. Ca să nu mai vorbim despre zone care sunt acoperite insuficient sau sunt acoperite prost. Cu producţia de dicţionare ne plasăm în sfera deplinei tragedii editoriale. Eu aş începe cu dicţionarele axate pe limbile principale, domeniul fiind slab reprezentat, ca să nu vorbim despre limbile mai restrânse, mai mici ca importanţă, fie că discutăm despre ivrit, sau despre polonă, despre maghiară, turcă sau cehă. Câte limbi, atâtea nevoi… Atâta timp cât nu există stive de cărţi care stau nevândute, atâta timp cât cartea se vinde, nu putem vorbi despre o criză a cărţii. Dar o vină avem: noi, românii, nu facem lucrurile cum trebuie. Aceasta fie pentru că nu ştim, fie pentru că nu putem, fie pentru că nu vrem. Cărţile nu se vând singure, ele trebuie însoţite de o activitate intensă de promovare.

Care este părerea dumneavoastră despre desfiinţarea Târgului Bookarest şi înlocuirea lui cu salonul Bookfest?

Orice proiect nou este o provocare. Faptul că editorii nu au reuşit încă să formeze o singură asociaţie profesională este încă o boală a copilăriei, o marcă negativă a tranziţiei. Bookfest a fost preluat de către Asociaţia Editorilor. Pe bună dreptate, Uniunea Editorilor din România s-a simţit puţin lezată. De ce asociaţia şi nu toată lumea? Asociaţia a donat in extremis, proiectul, în urma discuţiilor care au avut loc în cadrul unei noi structuri create prin schimbarea denumirii, Uniunea Editurilor din România care, de altfel, s-a şi unit cu mai multe asociaţii, cu Asociaţia distribuitorilor, a patronatului şi s-a format o federaţie. Probabil că, în momentul când va intra şi AER în această federaţie, se va ajunge la un grad de normalitate ceva mai mare. Că a donat proiectul e foarte bine, de la anul uniunea va organiza acest salon împreună cu asociaţia. Cred în utilitatea coagulării mişcărilor de editori. Măcar pentru faptul că piaţa este extrem de mică, de firavă, la 50 de milioane de euro anual, părerea mea este că se situează la cel mult 10% din cât ar trebui să fie. Ar trebui să crească până la un nivel de 500 de milioane şi nici aşa nu s-ar ajunge la o criză de supraproducţie, în nici un caz. Noi constatăm acum o subproducţie netă, certă chiar în condiţiile evidentei sărăcii a oamenilor, ale inexistenţei parţiale a structurilor de difuzare. Au început, pe de altă parte, să apară şi să se dezvolte noi canale de difuzare. Apar librării, apar lanţuri, apar jucători noi pe piaţă, supermarketurile contează din ce în ce mai mult şi difuzorii tradiţionali se reorganizează, sunt mulţi care dispar.

Aţi găsit editori străini interesaţi de unele titluri de cărţi aparţinând scriitorilor români?

Am făcut primii paşi pentru a facilita apariţia, în alte ţări, a unor autori ai noştri. De exemplu, e în curs de apariţie traducerea romanului lui Dinu Săraru, Ciocoii vechi cu bodyguard, în limba bulgară. Scriitorul Alex Mihai Stoenescu va face şi el, probabil, obiectul unui astfel de contract pentru o traducere în limba franceză. O carte editată de noi şi semnată de Virgil Măgureanu, Declinul sau apoteoza puterii, este în curs de apariţie în Germania. Sunt, momentan, eforturi timide, dar vor fi amplificate. Suntem atenţi la ce se întâmplă în alte ţări. De pildă, în Israel este o nevoie acută de carte în limba română, dar, din păcate, lanţul de difuzare de acolo nu vede un interes deosebit pentru aceasta. Editori din ţările din jurul nostru, din Ungaria, Polonia, sunt activi pe piaţa israeliană, au reprezentanţi acolo, ar trebui să facem şi noi mai mult în domeniul cărţii în limba română pentru cititorii israelieni şi pentru toţii românii din afara graniţelor. Dar, fie că e vorba de piaţa românească sau de străinătate, demersul nostru este unul de implicare: performanţa este un semn al respectului nostru faţă de cititori.

Aprilie 2006, Cronica Română