Scara din bibliotecă

Scara din bibliotecă de Paul Aretzu

Arhetipalitate şi re-naştere

Poezia de azi a Constanţei Buzea, reflexivă, interiorizată cu discreţie, este pusă sub semnul harului şi duhului, ca dar sau ca formă de comuniune: „Şi tot mai crezi că poezia se face din nimic? Că nimeni din cer nu asistă la naştere?” (Argument).

Volumul Netrăitele (Editura Vinea, Bucureşti, 2004) propune o altfel de lirică, ascensională, transcendentă, urmând un traseu de iniţiere duhovnicească, o scară filocalică, mergând încet spre regăsirea de sine, spre asceza gândurilor şi spre contemplaţie. Poeta îşi doreşte o fiinţare nemaculată de propria naştere, respinge povara trupului, îşi asumă o virtualitate incertă, (retro)proiectivă: „maica mea fără de pântec/ şi cu copăielul gol/ nu mă face, mă desface/ […]/ nu mă face lasă-mă/ printre cele nefăcute/ printre netrăite chin/ lasă-mi-l în nefăcut/ lasă-mi nefăcut mult trupul/ sufletului meu puţin” (Alean). Discursul este incantatoriu şi orant, în acelaşi timp, şi îşi va menţine această caracteristică. Pe calea devoţiunii, legând omul de Dumnezeu, timpul capătă valori insolite, iniţiatice, presupunând moarte şi înviere. Determinată de dispariţia mamei, întreaga carte este pusă sub semnul re-naşterii. Şi, deşi elegiacă, în esenţa sa exultă bucuria trăirii în curăţenie. Moartea preschimbă universul empiric, îi dă noi dimensiuni, iar poetei îi provoacă, prin ipostazierea în arhetipalitate şi prin smerenie, restaurarea sufletească. Prin travaliu spiritual, viaţa, moartea se confundă, tinereţea, bătrâneţea devin contigui, trecerea şi eternitatea sunt reversibile. Poeta monolo-ghează/dialoghează cu divinitatea/cu mama, deplângându-şi condiţia osmotică, încropitura de nefăcut şi făcut, suflet şi trup.

Despărţirea de mamă este resimţită ca o rupere de naştere, dar şi ca o aflare a propriei identităţi: „lasă-mă Doamne să-mi fie povestea în clar/ copil fără naştere sunt la picioarele Tale/ jilţul Tău izvorăşte azur printre buzele mele/ goale de plânsul cuvintelor care s-ar naşte/ cu mine dacă iertându-mă Tu vei întări/ sub mine locul mie cea fără folos înainte/ de fapta pornirii” (Păcatul făcutului). Poeta se află pe o mejdină a transcendentului, într-un orizont în care se întâlnesc cele văzute cu cele nevăzute, trăitele cu cele netrăite, iar poezia se deduce din efortul de a-şi lepăda, ca o crisalidă, materialitatea. Ea consemnează stări, senzaţii, intuiţii care pun spirit în realitate, proiectând în lume propria identitate. Calea aleasă pentru purificare este a rememorării, a smereniei şi a ascezei, pentru a afla „Pietros bob de rouă în valea uscată,/ răscolită spre a fi găsit. Găsit şi suit pe/ cămile. Arat, băut nisipul în apocaliptică/ evaporare. Dumnezeu lângă, şi către, şi/ împreună, Tatăl nostru. Aproapele-n Duh,/ din celălalt, Fiul. Amin.” (Amin). Discursul este nuanţat, uneori metaforic, oracular, alteori de o narativitate simplă.

Intenţia anagogică a autoarei este deductibilă din flexi-bilitatea textelor, combinând imagini obişnuite ale copilăriei, ale vieţii de familie, cu viziuni, aşteptări ardente, iluminaţii, urmărind astfel meandrele unui suflet aflat pe un drum extatic. De asemenea, este evident aspectul de jurnal al purităţii al celor mai multe dintre poeme în care se reface, din întâmplări simple, o biografie spirituală. Poeta este tentată să se identifice cu mama simbolică, cea imortalizată în fotografii: „Era de la sine înţeles că voi ajunge/ la vârsta ei din fotografii. Secretele ei/ să-mi aparţină fără să le fi spus. Vibram/ presimţind că voi face tot ce trebuie ca să merit/ să ştiu ce ştia, ca să fiu ce era, în aceeaşi/ bătaie a inimii alunecând în pulsul cosmic,/ în plămânul universal, lumină din lumina/ fiinţei de-al cărei suflet ştiam că îmi e/ dintotdeauna dor” (Secretele). Pătrunderea în realitatea hieratică a albumului echivalează cu neprihana şi asceza religioasă. De altfel, dragostea pentru mamă provoacă o ramificaţie sufletească, spre trecutul iniţiatic al amintirilor, al fotografiilor, al oglinzilor efemerului, şi spre viitorul etern, adică spre Dumnezeu care este vistiernicul sufletelor. Mama este spiritul care conduce spre cunoaşterea cea bună, spre împăcarea cu sine.

Prin retrospecţie/introspecţie autoarea pune în funcţiune o mitologie a memoriei antropologice, a arhetipalităţii. Demersul poetei nu are motive sentimentale, de recuperare a unui trecut afectiv, ci dimpotrivă, de ştergere a acestuia, de împingere înapoi a timpului, anihilându-şi, paradoxal, propria naştere, decontaminându-se astfel de moarte. Ludicul temporalităţilor, neostoitele combinaţii textuale, cursorul memoriei şi imuabilitatea fotografiilor dau cărţii imaginea unei construcţii multiple, cu expansiune în lumea celestă şi cu recul în tărâmul morţilor. Mesagerul dintre acestea este poeta copil care navetează prin valurile timpului: „Ţie amintirile îţi rămân libere. În transparenţe/ însângerate un plâns inspirându-ţi murmurul lor,/ să-l transmiţi ca pe un avertisment. Că ele există,/ în vreme ce tu, unealta lor, pieri. Că timp şi loc/ nu mai ai, deşi ţi s-au dat din belşug. Îţi alunecă/ în sus, ca un nisip aburind din metafore” (Avertismentul).

Pentru a anula păcatul originar, a se curăţa de trecere şi a recâştiga divinul, poeta se întoarce pe scara timpului, spre alte generaţii de dinaintea naşterii sale. Este o soluţie paradoxală, de recuperare a spiritualităţii prin smerirea timpului, prin anihilarea istoriei, prin redobândirea castităţii mirilor. Sfinţenia, pe care o caută, se concretizează într-un amestec de mirare, de senzaţii prime, de leşin în faţa încercării prea mari, de trăire în ordinea firescului, de repetare şi de întoarcere. Lirică ritualizată, alternează imagini de memorie, cu stări extatice sau cu evenimente originare ale existenţei, construind astfel o arhitectură labirintică prin care sufletul se iniţiază în căutarea luminii interioare şi transcendente.

Obsesiv, apare imaginea copilului perpetuu, timid, marcat de hipersensibilitate, de un mutism analitic: „Sigur că un copil lehămesit/ de indiferenţa celorlalţi/ se apără prin muţenie/ nu prin supunere./ Plin de ghimpi pe dinăuntru,/ îndură. Ce energii adună în sine/ copilul care-şi reprimă/ dezinvoltura!/ Nevoiaş, dezamăgit, / cei care-l cresc/ par a nu-i vedea nefericirea” (Copilul nevorbit). Poeta crede că în sine se adună şi se depozitează memoriile celorlalţi, că duce povara unor amintiri din prenatalitate, că în somnolenţele ei veghează eredităţi şi atavisme sau au loc tainice călătorii pneumatice: „Ca să-mi unesc/ plângerea cu bucuria,/ am stat noaptea în linişte, / somnul mi l-am împins/ cât am putut/ în partea otrăvită a zilei./ Şi când m-am trezit către seară,/ sufletul meu de mai înainte/ rămăsese plecat/ către sufletul/ cel dintotdeauna dorit” (Noapte albă).

Într-un vădit demers iniţiatic, sunt parcurse stadii de iluminare, mai întâi, o desprindere din materialitate prin întoarcerea în timp, apoi recuperarea copilăriei care este o vârstă a sufletului, urmată de evocarea vieţii curate de familie după tipicul tradiţiei creştine, pentru ca, în final, imaginea mamei dispărute să aducă împăcare şi lumină. Are loc astfel o convertire a morţii în bucuria vieţii.

Poezia pare nespectaculoasă, dar dovedeşte o cunoaştere în esenţă a lumii, rafinament lingvistic şi stilistic, notându-se sensibil emotivităţi sau gesturi simple, atingându-se profunzimi ale umanului: „Bunica şi mătuşile întruchipează blajinătatea./ Într-una din zile întâmplarea face s-o descopăr/ într-o odăiţă pe Bâta Stana, străbunica mea,/ cu un acon în mână, încercând să-şi petreacă/ firul de aţă ca să-şi coasă o ruptură,/ şi nereuşind” (Bâta Stana). Autoarea caută arhetipalităţi, tradiţii, mitologia casei, etnografie şi religiozitate. Se recuperează un paradis al existenţei armonioase, al moralităţii vechi, al trăirii cuvioase, al purităţii, al vieţuirii fireşti: „Cineva prinde o pasăre,/ altcineva o taie, mătuşa o jumuleşte, fără ca eu/ să prind de veste ce se întâmplă. Pentru mine/ nu există nici o legătură între găina porumbacă/ şi fiertura gustoasă în care moi cu mâna/ boţul de mămăligă fierbinte” (Apă de nebăut).

Treptat, copilăria, apoi vremurile şi bătrânii de odinioară, care apar ca o primenire, o ajută pe poetă să acceadă la experienţa duhovnicească, să facă pelerinajul invers, spre viitor, ţintind, prin rigorile ascezei, prin credinţă, plenitudinea divinităţii: „Căinţa-i botez/ şi e punte la cer/ când plâng în adâncul prăpastiei./ Cald bobul de lacrimă, unul singur de este,/ el umple tot hăul şi mă ridică pe sărătură,/ şi merg ca Petru pe mare, şi nu mă cufund,/ şi nu mă pierd” (Pe sărătură, ca Petru).

După chenoza pe care şi-o impune, poeta se îmbracă în virtuţile creştine, credinţa, speranţa, compasiunea pentru nevoiaşi, iubirea pentru aproapele. Lumea familiei, în care se încadrează, este constituită în duh, plină de simplitate şi de bunătate, evlavioasă, spiritualizată, neieşind din rânduieli. În centrul acestui univers, ca principiu matriceal, organizator, este femeia, văzută probabil şi dintr-o perspectivă mariologică, în sensul Născătoarei Cuvântului, dar şi ca iniţiată, perpetuând tradiţia: „Femei cu care semăn la chip,/ şi nu numai la chip. Femei de la care/ moştenesc şi păstrez, sau de la care am învăţat/ tot ce ştiu. Tot ce ştiu despre întreţinerea Casei/ şi despre facerea Hranei, despre Naştere şi naşteri,/ şi despre Moartea care nu este decât un somn./ Despre Viaţă şi despre vieţile simple care/ se petrec între iluzorii limite/ numite început şi sfârşit. Mă simt suma lor,/ în armonie cu lumea, în linişte” (Spiritul sărbătorilor). În ziua de Crăciun, a bucuriei genezei, a restaurării copilăriei, a împlinirii Bunei-Vestiri, când masa de sărbătoare a fost pregătită după datină, cel mai mult este resimţită lipsa mamei plecate.

Cartea întreagă, urmând un traseu iniţiatic, de reconsti-tuiri, de purificări, de recuperări ale sacralităţii timpului, este, în esenţă, una a despărţirii, a pierderii mamei ca principiu procreator, dar totodată a elogierii izvorului vieţii, a Crăciunului. Practicând şi evocând firescul, smerirea cuvântului, poeta ţinteşte limpezimea sufletului şi domolirea minţii, mântuirea: „Toate se-ntâmplă,/ bune sau rele, sub icoana de pe perete. Din locul/ acela înalt vine un murmur de alinare. Ştiu că/ mă vede şi mă apără. Aud prin somn un glas/ rugându-se, cuvânt după cuvânt, până la/ misteriosul Amin. Ca un oftat sufletul mamei/ şi umbra mâinii ei pe fruntea mea. Curând,/ ca-ntr-o scufundare în alb ies uşoară din aşternut/ şi plec. Alunec într-o lume unde şi câinii sunt albi/ ca zăpada. Uite o sanie! Uite-l pe Moş Crăciun!/ Unde? Unde? Strada-n ninsoare vine din cer/ şi se întoarce cu mine în cer” (Scufundare în alb).

Constanţa Buzea scrie o poezie cu mare încărcătură spirituală, însumând meditaţii despre fiinţă, elegii pe tema morţii, recuperări ale simbolisticii cutumiare şi ale tradiţiilor religioase, atitudini devoţionale, toate urzite cu delicateţe într-un scenariu iniţiatic, al trecerii şi al iluminării, cu o finalitate psihanodică, de înălţare a sufletului.