Melancolii portugheze

Melancolii portugheze de Diana Adamek

CU SPATELE LA PĂMÂNT

Pentru sufletul portughez pământul nu începe niciodată, ci sfârşeşte, acolo unde limba de nisip atinge apa, recunoscând oceanului puterea de a stăpâni şi clipa şi eternitatea. Pentru privirea portugheză – spune un vers al lui Luis de Camões – începe doar marea.

Este o privire fascinată, dăruită distanţei şi hrănită de arsura propriului ei nesomn. Stă de veghe, sub catarg, interogând valuri, ceţuri rotitoare şi sărate sau mişcarea de gheaţă a stelelor, pentru a împlini, într-o respiraţie unică şi însingurată, jurământul de onoare şi legământul de sânge şi a mărturisi ceea ce vocea corăbierului, săltat pe punte, tocmai a salutat, datina: „Astfel ne glăsuia bătrânul, când –/ Desfăşurând a pânzelor aripă –/ Lăsarăm portul, duşi de vântul blând/ În mişcătoarea despărţirii clipă./ Noi, după datini ne-ntreceam strigând/ Şi-un singur glas părea că se-nfiripă:/ Drum bun! Drum bun!… Şi, iată, vântu-n larg/ Împinse-ndată fiece catarg. (…)/ O, inima, cu dragostea ei mare,/ Ne rămânea şi ea cu-ntregul dor,/ Iar când ascunse totul depărtarea/ Ră-maserăm cu cerul şi cu marea”.

Întoarsă cu spatele spre pământ, privirea portugheză poartă semnul melancoliei, jaruri mocnite traversează fanta îngustă dintre cer şi ocean. Există în acest iris, întipărite din veacuri, o strălucire întunecată, semnul abisului şi presentimentul morţii. „Gătiţi deci pentru zarea de departe/ Cu tot ce ne cere îndelungata cale,/ Şi sufletul ni l-am gătit de moarte/ Căci ea dă marinarilor târcoale”, spune un alt pasaj din Lusiada lui Camões. Cea mai luminoasă şi pură dintre strălucirile soarelui negru face, deci, calea navigatorului portughez; ea duce spre Răsărit, furată de promisiunea pulberilor aliate, de aur şi mirodenii, e împresurată însă de însemnele Apusului.

Apele Mediteranei au vocaţia refrenului: ele aduc corăbiile înapoi.

Câtă vreme, corăbierul care se îmbarcă spre Indii, înfruntând vânturile Atlanticului, nu ştie dacă se va mai întoarce în braţele celei care de pe acum îl plânge. Cheiul portughez e un amestec de lacrimă şi glorie: „Una bocea: O, dulce fiul meu/ Îmi iei a bătrâneţii mângâiere!/ De ce-mi laşi drumul vieţii, trist şi greu,/ Să se sfârşească-n plânset şi durere?/ De ce mă laşi, fiu scump, să plâng mereu?/ De ce mă laşi sleită de putere/ Şi mergi să mori, să te înghită apa/ Şi-n pântec de peşti să-ţi afli groapa?/ Smulgându-şi părul, alta se jelea:/ Bărbat iubit, lumină, dulce soare!/ Nu pot trăi fără iubirea ta!/ De ce-ţi supui voinţa la-ncercare?/ Căci viaţa asta este şi a mea! Tu uiţi iubirea mea mistuitoare?/ Au vrei ca al iubirii legământ/ Să fie dus, cu velele, de vânt?”.

Încerc să-l imaginez pe Ulysse strămutat pe ţărmurile stâncoase şi reci ale Portugaliei, interogând, fulgerat de o primă nelinişte, spumele duşmănoase ale depărtării, iar pe Vasco da Gama purtându-şi corăbiile şi oamenii pe apele cu transparenţe calde şi calme ale Mediteranei. Figurile naufragiază amândouă, înainte chiar de a încheia rocada: sub presiunea distanţei şi angoasa de a se vedea dezlegată de centru, într-o întindere nesfârşită, prima; în absenţa spaţiilor largi şi a impulsului asimetric dintr-o mare închisă, cealaltă. („Marea-nchisă-i greacă sau romană,/ Cea nesfârşită-i portu-gheză”, spune şi un poem al lui Fernando Pessoa). Flotele greceşti se încred în forţa ancorei, caravelele portugheze în fermitatea catargului şi rezistenţa pânzelor, cele dintâi plutesc spre larg pentru a cuceri cetăţi şi a recâştiga iubiri, rămânând astfel, mereu, cu privirea aţintită spre ţărmul a cărui ordine visează să o restabilească, într-o înaintare cu paşi repetitivi, ce împlineşte de fapt ritualul unei întoarceri amânate. Cele încercate de apele Atlanticului deschid drumuri şi sunt purtate de puterile unui hrisov de glorie şi taină, semnat de sângele mai multor generaţii, în care se împletesc sălbăticia vântului, furia spumelor sărate, răzleţirea stelelor, limbile înşelătoare de nisip ale noilor continente şi mai ales nesăbuinţele inimii. Grecul e un corăbier nostalgic, portughezul un navigator cu privirile arse de febră şi vidate de melancolie.

Fiindcă acesta poate fi singurul răspuns al marinarului dăruit furtunilor pentru gloria regelui şi a ţărmului de care se rupe: însingurarea şi melancolia. Lacrima şi strălucirea pe care cochilii vătămate, aduse din adânc, le expun în corpul imperfect al perlei portugheze. Iată de ce barocul s-a născut aici, sub strălucirea soarelui negru care va însoţi în necunoscut caravanele cuceritoare.

Mai încerc un gest pe harta pământurilor cu ieşire la mare din alveola Mediteranei: se vor succeda imagini-emblemă. Mai întâi, pe ţărmurile Bosforului, cele ale unui harem sufocat de parfum de mosc şi lentoare, apoi, sub soarele calm al Egeei, ale unui amfiteatru, cu treptele sale care repetă liniile şi recheamă ecourile, după care, pe nisipurile încinse ale plajelor siciliene, conturul circular al unei tarantele care se strânge şi se desface în ritmuri controlate, grăbite însă, iar mai apoi, în pulberile roşii ale Spaniei, fortăreaţa de sânge şi ardoare care este arena de luptă, cu toate risipele sale, de sudoare, paiete, bocet şi putere. Acum s-a sfârşit, prin cercurile încremenite a trecut un spasm, fulgerul care a adus neliniştea în braţele morţii. Pe malul opus, întâmpină mai întâi geometria hieratică a piramidelor egiptene, în care timpul repetă la infinit o clipă îngheţată, iar la extremitatea cealaltă a arcului, risipele vegetale, împletite labirintic, cu deschideri în ochi de păun, din ornamentaţia moscheelor şi a palatelor marocane. Venim, deci, dinspre răsărit spre apus, urmând liniile unor ţinuturi unde puterea soarelui descreşte. O contracarează însă conturul unei alte geografii, pasionale, ale cărei ritmuri câştigă în intensitate, nerăbdare şi tumult, ca şi când, schimbând patetic cristalul pe floare, şi perfecţiunea eternităţii pe accidentele clipei şi durerea trecerii, ar vrea să mai reţină lumina, să întârzie moartea.

Gestul acestui schimb imposibil (îţi dau moarte pe moarte), face de fapt încărcătura caravelelor portugheze, multe dintre ele, în sunetul goarnei şi al tamburinelor de plecare, deja spectrale. Rămâne în urma lor doar ceea ce e firesc să se întâmple, o tăcută răscoală a apei şi apoi multe, nesfârşite maree. Suveranul răsplătit cu aur şi faimă, şi tot la fel, iubitele cernite le-au numit melancolie.