Spovedanie

Spovedanie de Lev Tolstoi

Prefaţă
1

Încep cu sfârşitul. La 1 martie 1881 un grup de narodnici l-a ucis la Petersburg pe împăratul Alexandru II. A fost înscăunat fiul său, Alexandru III. Tolstoi i-a trimis o scrisoare în care îi solicita clemenţă în procesul asasinilor. Scrisoarea trebuia să ajungă, prin prietenul său Nikolai Strahov, la ober-procurorul Sinodului pravoslavnic, Konstantin Pobedonosţev. Acesta nu a înaintat-o ţarului. Atunci Strahov a găsit o altă cale de acces. Împăratul nu i-a răspuns însă scriitorului. Iar atentatorii au fost executaţi.

Iată scurte fragmente din ciorna, cunoscută, a scrisorii (8–15 martie 1881): „Voi scrie simplu, ca de la om la om.” „Înaintea obligaţiilor ţarului există obligaţiile omului […]. Dumnezeu nu vă va întreba cum v-aţi îndeplinit obligaţiile de ţar, ci vă va cere socoteală de cum v-aţi îndeplinit obligaţiile omeneşti.” „Daţi bunătate în schimbul răutăţii, nu vă împotriviţi răului, iertaţi-i pe toţi.” Pentru a te lupta cu revoluţionarii, „trebuie să lupţi spiritualiceşte”. „Există numai un singur ideal care să le fie contrapus. […] …idealul iubirii, al iertării, al răsplătirii răului cu binele.”

Trei săptămâni după apelul eşuat către împărat, Tolstoi descrie o imaginară după-amiază anterioară a unui moşier, întâlnirile şi discuţiile lui cu mujicii. Notaţiile, neterminate, poartă titlul Însemnările unui creştin. Ele conţin şi o introducere la faptele relatate. „Am fost botezat, dar am trăit o viaţă de păgân […].” „Trăiesc pe lumea asta de 52 de ani şi, cu excepţia a 14–15 ani de copilărie, aproape neconştienţi, 35 de ani n-am trăit nici ca un creştin, nici ca un mahomedan, nici ca un budist, ci ca un nihilist în cel mai autentic sens al acestui cuvânt, adică fără nici un fel de credinţă.” „Dacă vreau să descriu cum s-a amorezat o oarecare doamnă de un ofiţer, asta pot; dacă vreau să scriu despre măreţia Rusiei şi să-i slăvesc războaiele, asta pot chiar foarte bine […].” „Pot” evocă Anna Karenina (scrisă în 1873–1877); „pot chiar foarte bine” – Război şi pace (elaborat în 1863–1869). Ele nu i se mai par importante. Căci, în urmă cu doi ani, a dobândit o nouă viziune asupra vieţii: a devenit creştin. Şi a scris o carte despre cum a devenit, din nihilist – creştin.

Însemnările unui creştin trimit la Spovedanie, textul de căpătâi privitor la transformarea lui Tolstoi. „Sunt foarte ocupat cu o muncă pentru sine, pe care niciodată nu o voi publica”; „Sunt foarte ocupat, foarte emoţionat de munca mea. Nu e o muncă artistică şi nu e pentru tipar” (dintr-o scrisoare neexpediată şi o alta trimisă lui Strahov, din 19-22 şi, respectiv, 22-23 noiembrie 1879). E vorba despre o lucrare amplă, ca atare neterminată. Primul ei capitol, refăcut, va fi Spovedanie; cu subtitlul edificator, Introducere la o operă netipărită.

Spovedanie adună sau vesteşte multe fire răsfirate în texte neterminate, precum Viaţa mea, sau manuscrisul Cine sunt, ca şi din legenda Prin ce trăiesc oamenii? sau din Însemnările unui creştin. Ea interferează cu alte cercetări teologice, de orientare personală, din perioada 1880–1882. Ea e legată de evenimente publice şi private care au avut loc în 1881: moartea lui Dostoievski, uciderea ţarului şi scrisoarea către urmaşul lui, prima însemnare despre neînţelegerile din familie, călătoria pe jos (împreună cu un servitor şi un învăţător din Iasnaia Poliana) la mănăstirea Optina Pustîn’, boala şi decesul fratelui lui Mecinikov, celebrul savant, care vor sta la baza povestirii Moartea lui Ivan Ilici, naşterea lui Aleksei, cel de al optulea fiu al lui Tolstoi.

2

Spovedanie este o „fenomenologie a spiritului”. Ea relatează succesivele căderi ale autorului şi tentativele sale de renaştere. Ea urma să introducă disocierea sistematică a adevărului de dogmatica bisericească.

Tolstoi îşi dezvăluie cu sinceritate criza şi căutările de până spre sfârşitul anilor şaptezeci. Prin violenta sa confruntare cu sine, el marchează cezura dintre tot ce întreprinsese până atunci, părelnic şi fals, potrivit părerii sale – şi presupusul liman mântuitor la care ajungea acum, pentru tot restul vieţii. E povestea pierdutei şi recâştigatei sale credinţe.

Iată, în rezumat, treptele devenirii înfăţişate.

În copilărie, adolescenţă, tinereţe i se inculcase o credinţă spontană, care a fost însă spulberată de atacurile raţiunii. Căderea sa din credinţă a marcat zece ani din juneţe, acea a patra vârstă la care n-a mai ajuns trilogia cu care a debutat ca scriitor. Încă din universitate, întreruptă în al doilea an de studiu, el a observat credinţa pravoslavnică mai mult la inşi obtuzi, cruzi, imorali, iar cinstea, cumsecădenia, moralitatea – de obicei la oameni ce se recunoşteau necredincioşi. Aşa a trecut un deceniu, în care s-a lăsat înrobit de patimi, a ucis semeni în războaie, a pierdut banii mujicilor săi la jocul de cărţi, a înşelat, a minţit, a furat, cei din jur lăudându-l pentru cât este el de moral; şi în care a scris cărţi, îmboldit de vanitate, cupiditate, îngâmfare.

La 26 de ani, după războiul Crimeii, a ajuns la Petersburg şi s-a apropiat de mulţi scriitori. Ei credeau în importanţa literaturii şi în progres, ceea ce le era şi comod, şi avantajos; şi se certau între ei, se ocărau, se înşelau, unelteau unii împotriva celorlalţi, ca oameni imorali, meschini, răi ce erau, în majoritate. Apropierea de ei i-a accentuat trufia, convingerea semeaţă că trebuie să-i înveţe pe ceilalţi, neştiind ce anume. Cei dimprejur scriau, publicau, doreau laude şi bani. Aşa a făcut şi el, convins că tot ce e real e şi raţional, că tot ce există e menit dezvoltării, că pe aceasta o asigură luminarea, instruirea, civilizaţia, iar pe toate acestea – răspândirea cărţilor.

În această nebunie a trăit încă şase ani, până la căsătorie. Credinţa sa în perfecţionare fusese, ce-i drept, zdruncinată de execuţia publică la care asistase la Paris şi de moartea fratelui său Nikolai, situaţii ce nu suportau nici o explicaţie ori justificare raţională; dar îndoielile i-au fost rare şi trecătoare. Întors din străinătate, a înfiinţat şcoli pentru copiii ţăranilor, pe care, deşi într-o manieră liberă, tot în numele progresului îi instruia. După o altă călătorie în străinătate, a reluat activitatea şcolară, a editat o revistă pedagogică, a fost şi „mijlocitor de pace”. Dar a renunţat la toate, s-a dus în stepă printre başkiri; şi, la întoarcere, s-a căsătorit. Viaţa de familie părea să-l fi liniştit.

Au mai trecut cincisprezece ani. Scria pentru slavă şi bani, convins de însemnătatea literaturii. Apoi au început să-l roadă îndoielile: pentru ce? şi, apoi, ce? Te ocupi de moşie, de educarea odraslelor, de scris cărţi – pentru ce? Şi dacă ai ajunge mai celebru decât toţi scriitorii lumii – ce-i cu asta?

Viaţa i s-a oprit, fiindcă îşi pierduse sensul, devenise o glumă proastă şi rea. Nimic nu mai avea îndreptăţire. Nu putea nici trăi, nici să-şi curme viaţa. Se simţea ca drumeţul dintr-un basm răsăritean, atacat de o fiară dezlănţuită şi căutându-şi refugiul într-o fântână, dar pândit la fundul acesteia de un dragon, şi, de aceea, agăţat de creanga unei tufe şi lingând pentru alinare câteva picături de miere de pe frunzele arbustului. Aşa lingea şi el două picături de miere, dragostea pentru familie şi scrisul numit artă, pentru a uita adevărul morţii iminente în absenţa oricărui sens al vieţii. Aceste subterfugii au încetat să-l mai consoleze însă. Şi, cu groaza în suflet dar nevrând să se sinucidă, a încercat să descopere căile salvării.

Le-a căutat în ştiinţe, fie experimentale, fie speculative. Dar toate s-au dovedit a fi pline de neclarităţi, contradicţii, prostii. Cunoştinţele lor nu-i ofereau nici o ieşire, fiindcă dădeau răspunsuri unor întrebări pe care nu le pusese. Să fi avut dreptate Socrate, Schopenhauer, Solomon, Buddha, care vedeau în tot şi toate deşertăciune, veştejind iluziile înşelătoare?

Dezamăgit de ştiinţe, a început să observe oamenii dimprejur, dar în cercul din care făcea parte n-a descoperit decât patru atitudini: ignoranţa, epicureismul, sinuciderea ori slăbiciunea. Incapabil de penultima variantă (intuia că sinuciderea e la fel de nedreaptă ca şi ideea zădărniciei), s-a blocat în ultima, vegetarea. Şi a trăit îndelung în această stare înnebunitoare.

Dar s-a întors către masele dispreţuite de oameni, nici învăţaţi şi nici bogaţi, care nu se îndoiesc de viaţă şi de sensul ei, dobândit însă nu pe calea raţiunii. Rezulta o nepotrivire între cunoaşterea raţională a celor puţini şi viaţa acceptată cu simplitate de către cei mulţi. Înseamnă că putinţa de a trăit nu ţi-o dă raţiunea, ci numai credinţa; şi că omul finit trebuie să se recunoască drept parte a infinitului.

S-a apucat să studieze budismul, mahomedanismul şi îndeosebi creştinismul, după cărţi şi prin intermediul oamenilor vii. Credincioşii din cercul lui duceau o viaţă plină de trândăvie, distracţii şi nemulţumiri, ceea ce le anula credinţa. În schimb, cei mulţi trudind din greu aveau o credinţă autentică, una necesară lor, care le făcea viaţa posibilă şi îi conferea sens. Truditorii simpli cunoşteau sensul vieţii şi al morţii, munceau liniştit, suportau lipsuri şi suferinţe, vedeau în viaţă şi în moarte nu zădărnicia, ci binele. Şi pe aceştia i-a iubit. Cu cât i-a iubit mai mult, cu atât mai uşor i-a venit să trăiască. În schimb viaţa cercului său, de oameni bogaţi şi instruiţi, i-a ajuns nesuferită; iar activităţile lor, raţionamentele, ştiinţa, arta – o răzgâială. Aşa, în vreo doi ani, s-a petrecut răsturnarea care se pregătea de mult şi premisele cărora existaseră dintotdeauna în el.

A înţeles, în fine, că nu viaţa oamenilor, ci numai viaţa lui a fost absurdă şi rea. A înţeles că viaţa trebuie mai întâi acceptată, ca apoi să-i pricepi sensul. A înţeles că n-a trăit cum trebuie, la fel ca toţi cei bogaţi şi culţi, care trăiesc rău. A înţeles că raţională e viaţa în calitatea ei de viaţă, iar omul trebuie să dobândească viaţa nu pentru sine, ci pentru toţi. Detestându-şi viaţa de parazit din ultimii treizeci de ani şi eliberându-se de ispita deşteptăciunii inutile, i-a îndrăgit pe oamenii buni din poporul simplu truditor, a descoperit viaţa autentică şi a pătruns adevărul.

De dragul adevărului s-a angajat în căutarea lui Dumnezeu. A alternat stări de încredere şi disperare. A scăpat însă de tentaţia sinuciderii. S-a întors, în chip conştient, la spontana sa încredere în viaţă, din copilărie. Căci a priceput echivalenţa lui Dumnezeu cu viaţa.

Dar i-a apărut o problemă nouă: cum să împace dragostea pentru poporul muncitor, simplu, cu ritualurile bisericeşti pe care poporul le îndeplinea firesc? A citit lucrări teologale ruse. Ele se bazau pe dogma infailibilităţii Bisericii. Nu putea s-o accepte. Nu putea să recunoască multe alte prescripţii, taine, simboluri.