Psalmii în literatura română

26,40 lei

Psalmii în literatura română (eBook) – Anca Tomoioagă

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786066681452 Categorii: , Autor: Anul apariției: 2015 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

O nouă cercetare filologică despre evoluţia psalmului în literatura română (după aceea a lui Al. Andriescu) nu ar părea să aducă surprize, dacă ne gândim că despre Dosoftei şi Arghezi, numele cele mai importante care ne vin în minte când vorbim despre psalmi în limba română, s-a scris mult şi inteligent, documentar sau speculativ.

Evident că psalmul românesc nu înseamnă numai atât şi evident că psalmul însuşi, ca specie literară, are nevoie de o nouă discuţie teoretică, pentru definiţie şi istoric. Nu istoria veche a psalmului (elucidată, în bună măsură) constituie problema, ci istoria mai nouă, modernă şi postmodernă. De aici, din aceste ultime secvenţe temporale, vin surprizele plăcute ale cărţii Ancăi Tomoioagă, pentru că poezia însăşi, modernă şi postmodernă, a simţit nevoia să se reconecteze la tradiţia religioasă a psalmului, într-un context ce părea nefavorabil, ca acela al secolului XX şi al începututlui de mileniu III.

De ce se întâmplă această recuperare simptomatică este o problemă majoră ce merită discutată într-un context cultural mai larg, iar Anca Tomoioagă îşi asumă această interogaţie. / Ion Simuţ

Psalmii în literatura română de Anca Tomoioagă

Psalmii în literatura română, modernă şi postmodernă

O nouă cercetare filologică despre evoluţia psalmului în literatura română (după aceea a lui Al. Andriescu) nu ar părea să aducă surprize, dacă ne gândim că despre Dosoftei şi Arghezi, numele cele mai importante care ne vin în minte când vorbim despre psalmi în limba română, s-a scris mult şi inteligent, documentar sau speculativ. Evident că psalmul românesc nu înseamnă numai atât şi evident că psalmul însuşi, ca specie literară, are nevoie de o nouă discuţie teoretică, pentru definiţie şi istoric. Nu istoria veche a psalmului (elucidată, în bună măsură) constituie problema, ci istoria mai nouă, modernă şi postmodernă. De aici, din aceste ultime secvenţe temporale, vin surprizele plăcute ale cărţii Ancăi Tomoioagă, pentru că poezia însăşi, modernă şi postmodernă, a simţit nevoia să se reconecteze la tradiţia religioasă a psalmului, într-un context ce părea nefavorabil, ca acela al secolului XX şi al începutului de mileniu III. De ce se întâmplă această recuperare simptomatică este o problemă majoră ce merită discutată într-un context cultural mai larg, iar Anca Tomoioagă îşi asumă această interogaţie.

În cele patru capitole ale cărţii, de dimensiuni variabile, în funcţie de anvergura temei avute în vedere, trei sunt marile probleme formulate şi analizate cu multă atenţie şi perspicacitate: 1). Codul genetic al psalmului, în funcţie de „vocaţia sacră a poeziei”, desemnată ca atare în primul capitol şi dezvoltată în cel de-al doilea prin delimitările considerate necesare între psalmul biblic şi psalmul laic; 2). O vizionare, din perspectivă diacronică, a evoluţiei psalmului românesc, în capitolele 3 şi 4, de la Dosoftei, trecând prin opera lui Macedonski, Arghezi, Blaga, Voiculescu şi ajungând la Ştefan Aug. Doinaş şi Paul Aretzu, ca principalele repere, şi extensiunea cronologică spre B. Fundoianu şi Aron Cotruş, dar mai ales spre imediata contemporaneitate, cu psalmişti de toate calibrele; 3). În sfârşit, a treia problemă esenţială, una căreia nu-i este rezervat un capitol special, pentru că este implicită în toată cartea, priveşte aplicaţia unui criteriu axiologic, alegerea celor mai importante valori din domeniu, pentru a pune accentele trebuitoare şi pentru a acorda spaţiul cuvenit fiecărui autor în funcţie de valoarea estimată a psalmilor.

Capacitatea disociativă a autoarei, sprijinită pe cele mai convingătoare argumente, este indubitabilă şi ea dovedeşte o gândire critică matură, echilibrată, clarificatoare. Se pot urmări cu folos şi vor putea fi reţinute în exegeză disocierile dintre poezia religioasă, poezia mistică şi poezia metafizică – pe de o parte, pe de alta, disocierile la fel de interesante între poezia pură, poezia filosofică şi poezia tradiţionalistă. Dezbaterea despre vocaţia sacră a poeziei are în fundal vechea idee, pregnantă în Evul Mediu, până în perioada Renaşterii, când este progresiv destructurată, că teologia este receptaculul tuturor artelor. Arta sau artele nu pot fi, în sensul lor originar, viabil şi legitim, decât sacre sau, mai bine zis, legate de sacralitate. Evident că, în drumul spre modernitate, artele au ieşit din această matcă originară, resimţită în constrângerile ei, făcând din desacralizare şi demitizare un program umanist şi apoi iluminist, din ce în ce mai individualist şi mai neconformist în perioada romantică. Modernitatea şi postmodernitatea sunt, după cum bine ştim, demistificatoare într-un mod tot mai agresiv. Dar, ca reacţie, se manifestă într-o tendinţă pregnantă nostalgia originilor sacre, pierdute, diminuate sau înstrăinate. Istoria psalmului în literatura română atestă acest fenomen de contra-modernitate, pe care autoarea îl relevă ca atare. Industria postdecembristă a psalmilor e faţeta derutantă a unei mode sau a unei recuperări formale. Cercetătoarea, deşi nu-şi pierde cumpătul, se vede uneori excedată de acest fenomen şi se mişcă nu fără o oarecare derută printre psalmiştii din ce în ce mai productivi, mai facili şi mai plini de fervoare artificioasă. E spaţiul în care simţul axiologic al autoarei şi invocarea criteriilor codului genetic al psalmului rezolvă parţial problema. Mă întreb şi eu, deodată cu autoarea, cui să acordăm mai mult credit ca psalmist, celor mai pioşi sau celor mai sfidători? Lui Dorel Vişan? Martei Petreu? Aurei Christi? Sau altora? Celor mai fideli tradiţiei, ca simpli traducători, dar dând dovadă de virtuozitate în versificaţie, precum Eugen Dorcescu şi Şerban Foarţă? Unde începe creativitatea psalmistului modern, creativitatea care să-i confere deopotrivă legitimitatea de psalmist şi autenticitatea de poet? Răspunsul nu e uşor de dat, iar Anca Tomoioagă, învingându-şi sfiala, ca atunci când analizează poemele Martei Petreu, se străduieşte să dea unul, cu gândul la tradiţia inalienabilă a psalmului, care trebuie să respecte un cod de conţinut mai degrabă decât un cod al formei poetice fixe.

Nu am nici o ezitare să remarc nota de originalitate a interpretărilor, depistabilă atât în modalitatea de discuţie consacrată resurselor sacre ale poeziei şi fondului biblic al psalmului, cât şi în prezentarea minuţioasă, în analizele sensibile şi inteligente ale etapelor de evoluţie a psalmului în literatura română de la Dosoftei la Macedonski, de la Arghezi, Blaga şi Voiculescu la Ştefan Augustin Doinaş, Paul Aretzu şi Marta Petreu.

Subliniez câteva idei critice, în măsură să releve calităţile exegetei. Reţin explicaţia despre „impostura” lui Macedonski, ca psalmist, identificându-se eretic cu suferinţele sau patimile lui Hristos: „Raportul de asumare a patimilor lui Hristos este aici inversat – comentează exegeta; poetul nu retrăieşte suferinţele lui Hristos printr-un martiriu creştin, nu merge spre Hristos pentru a împărtăşi ca un mistic aceste suferinţe, ci se regăseşte cu aroganţă el însuşi în aceeaşi poziţie critică făcând trimitere la îndurarea aceloraşi suferinţe, nu cu finalitate mesianică, pentru că nu salvează pe nimeni, ci pentru propriul orgoliu”. Înţelegem astfel de ce psalmii macedonskieni sunt numiţi, oarecum paradoxal, dar pe bună dreptate, „psalmii ego-ului” sau, am mai putea spune, în aceeaşi linie, psalmii unui egolatru, incapabili de smerenia creştină. Mai notez o interpretare privitoare la Arghezi, fixată într-o formulare inspirată: „Arghezi e un David reinventat, o replică modernă a psalmistului, iar psalmul său o rugăciune a conştiinţei moderne, înţesată totuşi cu vorbe vechi de tămâie şi liturghie”. Autoarea continuă aici o idee a lui Marin Beşteliu, criticul care crede cu tărie într-un Arghezi poet religios şi tranşează această discuţie în acest sens. O observaţie de altă natură, una de istorie literară, am de făcut despre primul paragraf din capitolul dedicat psalmilor arghezieni: în recapitularea interpretărilor de critică literară dedicate psalmilor arghezieni nu se respectă cronologia, ordinea în care au fost atestate aceste interpretări fiind denaturată de reeditări: de pildă, volumul Argheziana al lui Şerban Cioculescu, apărut în 1985, cuprinde studii mult anterioare acestui an, unele aparţinând interbelicului; identic este cazul lui Vladimir Streinu, citat după o reeditare din 1972. Opinia lui Nicolae Manolescu despre Arghezi, poet nereligios, citată după o sursă (un volum) din 2000 este mult mai veche, dinainte de 1989. Dar corupţia cronologiei de istorie literară este parţial scuzabilă de faptul că autoarea încearcă să facă un bilanţ al dezbaterii şi al confruntărilor dintre teza religiozităţii şi teza nereligiozităţii psalmilor arghezieni, lăsând în al doilea plan priorităţile, deşi în acest fel se pierde dinamismul replicilor şi al polemicii. Dacă tot sunt la capitolul aspectelor discutabile, să mai notez faptul că nu m-a convins apelul la peratologia lui Gabriel Liiceanu în interpretarea psalmilor arghezieni, deşi e lăudabilă iniţiativa de a căuta alte repere, alte concepte (ca acela al limitei şi al tentativei de depăşire a limitei), într-o exegeză destul de obositoare prin repetiţii (mă refer la critica literară, în ansamblul ei), cum este aceea acumulată în jurul psalmilor arghezieni.

Între analiză şi sinteză, autoarea nu a optat, prioritar, pentru una dintre ele, le-a alternat şi nu a greşit, fiindcă relevarea unei perspective de ansamblu (o descriere a modalităţilor specifice unui poet şi o contextualizare a creaţiei sale) se îmbină cu plăcerea de a citi un text literar (analize detaliate, cele mai detaliate consacrate psalmilor lui Arghezi, Doinaş şi Paul Aretzu, dar şi altora, mai puţin importanţi în istoria speciei). Competenţa filologică îmbinată cu plăcerea cunoscătorului de a savura pe îndelete subînţelesurile, conţinuturile religioase şi formele estetice ale psalmului, nu lipsesc din nicio pagină a cărţii, dezvăluind o pasiune estetică dublată de o interogaţie teologică atentă la nuanţe.

Bibliografia critică utilizată ne demonstrează amplul excurs exegetic pe care l-a întreprins autoarea. Referinţele critice, sintezele de istorie literară consultate, articolele de critică literară, psalmii glosaţi ne conving de seriozitatea şi adecvarea preocupărilor Ancăi Tomoioagă pentru subiectul ales. Sunt frumoase şi relevante demonstraţii de critică şi istorie literară analizele desfăşurate pe psalmii lui Dosoftei, la originile româneşti ale speciei, şi aplicaţiile interogative pe psalmii lui Arghezi, ca să relev zonele de excelenţă ale cărţii.

Relevanţa interpretărilor Ancăi Tomoioagă este incontestabilă, ea marcând şi un gest curajos de angajare exegetică într-o investigaţie care sintetizează, cu eleganţă şi probitate filologică deosebită, cu fineţe şi cu har, metamorfozele psalmului în literatura română, în al cărei context autoarea şi-a asumat cu generozitate un demers interpretativ pilduitor, care are meritul de a intersecta nu numai literatura cu religia, dar şi teoria literară cu istoria literară, cu critica literară, în aplicaţiile ei specifice, dar şi alte domenii care ţin de sintaxa intertextuală a temei. Să sperăm că din experienţa acestui studiu filologic, meritoriu în toate compartimentele lui, va ieşi mai mult decât un specialist în psalmi (ceea ce nu ar fi puţin lucru) – va ieşi un critic de poezie sau pur şi simplu un critic literar. Am această speranţă şi această încredere.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Psalmii în literatura română”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii