Trăirea pe interval

Trăirea pe interval de Alina Cozan

Momentul Berlin

Acum câţiva ani, cred că prin 2003, într-o primăvară târzie din imediata apropierea a verii, eram la Berlin.

Cunoşteam, desigur, povestea căderii zidului, aflasem ce înseamnă să trăieşti în acelaşi oraş şi totuşi în două lumi diferite. Văzusem lumile cu ochii mei, fără nici un aparat de fotografiat care să-mi transfere în inconştient imaginea realităţii.

Aşadar la Berlin, într-o parte Occidentul, respectiv civilizaţia occidentală, în altă parte lumea „cealaltă”, care mai lăsase încă urme în arhitectură, în organizarea străzilor, în aer, în obiectele vestimentare ale oamenilor. Blocurile acelea pe care le cunoşteam din copilărie, blocuri împodobite cu desene sau ornamentate cu un puzzle tip mozaic, desene care semănau cu picturi rupestre executate, însă, parcă pentru extratereştri: muncitori, cu picioare lungi şi subţiri, dar cu mâini puternice, care lucrau cu mândrie în fabrici şi uzine; toţi „lipiţi” artistic în bucăţi mici de gresie de diverse culori, formând arta socialistă a acelei lumi sinistre, goale, fără cruci, fără drepturi, într-o tristă arhitectură comunistă.

Ceea ce mi-a atras atenţia la Berlin a fost o grădină circulară cu trandafiri – recunoscusem acele grădini, le văzusem în copilăria mea aproape în fiecare piaţă, în faţa căminului cultural sau a „caselor de cultură” de la noi de acasă; eternii trandafiri, aşezaţi în cerc, ca într-un ritual sacru, dar eşuat, de chemare a viului. Trandafiri de toate culorile, dar, mai ales, de culoarea aceea roz pal, parcă fără nici un mesaj; în mijlocul grădinii cu trandafiri nelipsita fântână arteziană. Acea grădină era grădina din oraşul meu natal, din toate oraşele comuniste prin care am trecut, din copilăria mea până în acel moment.

Atunci, la Berlin, am avut revelaţia efectelor socialismului: exacerbarea principiului egalităţii, egalitatea dusă la extrem, răstălmăcirea egalităţii indivizilor şi lumea aceea artificial creată în jurul nostru, respectiv necesitatea de supravieţuire în această egalitate impusă cu forţa; atunci am avut, asemeni unui bolnav de Alzheimer cu ultima lui percepţie conştientă înaintea sfârşitului, pe ultimul interval al memoriei, revelaţia cravatelor de pionieri, a uniformelor, atunci am simţit dimensiunea ideologiei impusă din loc în loc de la colţul extrem al Asiei până la jumătatea Europei.

La Berlin eram într-un anumit fel „acasă”, un „acasă” reconstituit din momente ale copilăriei generaţiei mele. Acolo, atât de departe de spaţiul fizic, dar şi temporal al socialismului românesc, exista alt spaţiu, încă conservat, asemănător, în unele detalii aproape identic, cu odiosul nostru spaţiu comunist.

Atunci am avut, prin comparaţie, certitudinea, atunci am văzut că noi toţi, de la jumătatea Europei, capăt extrem al socialismului şi probabil până în îndepărtata Chină, am trăit cândva aceeaşi ideologie, sub aceeaşi arhitectură, sub aproape aceleaşi imnuri, sub aproape aceleaşi steaguri, steme şi tabloul conducătorului la răsărit, în spatele catedrei, al biroului. Am fost hamsterii unui sistem care s-a jucat cu vieţile bunicilor, ale părinţilor noştri, cu propriile noastre vieţi. Nu doar noi românii, ceilalţi europeni aflaţi în situaţii similare au poveşti asemănătoare poveştilor noastre. Oamenii au supravieţuit forţaţi să gândească într-un fel, în acelaşi fel, să accepte ignoranţa sau, după caz, să suporte consecinţele. Generaţii la rândul de europeni au pornit spre elaborarea democraţiilor lor cu amintirea acelui sistem, generaţiile sunt afectate încă de acel sistem, fiindcă istoria, trecutul este un tatuaj, un virus al oricărei societăţi, un virus care rămâne latent în conştiinţa sau în subconştiinţa colectivă a societăţii. Societatea, acest organism viu, este afectată de tot ceea ce timpul include în cadrele sale şi astfel, în spatele prezentului, se creează istoria.

Bănuiala că aşa stau lucrurile a fost confirmată ulterior când, găsind în Occident oameni de alte naţionalităţi care au trăit în aproape aceleaşi condiţii, mi-am dat seama că, dincolo de diferenţele culturale, lingvistice şi religioase, aceşti oameni semănau cu noi, aveau aceleaşi temeri, aceleaşi complexe sociale, aceeaşi reticenţă, aceleaşi suspiciuni, aceleaşi frici impregnate în personalităţile lor mai mult sau mai puţin conştientizate. Undeva între noi exista un liant, undeva ne simţeam apropiaţi, aveam ceva în comun, ceva despre care puteam vorbi, ceva pe care îl pricepeam fără prea multe explicaţii.

Dezvoltarea diferită la nivel est şi respectiv sud – est european ţine poate şi de câteva aspecte principale, definitorii ale poporului care îşi face raportarea, de influenţe, de apropierea sau depărtarea de vest, de gradul de infestare a societăţii cu virusul comunist, de gradul de toleranţă şi obedienţă al cetăţenilor, de capacitatea membrilor societăţii respective, a naţiunii respective de a se adapta în mod eficient noii ordini sociale.

Astfel, Europa centrală şi de sud – est a produs un anumit tip de emigrant sau exilat, cu anumite caracteristici similare: un flămând după libertate, uneori după informaţie, alteori după o altă lume, neapărat alta decât a lui.

Momentul „Berlin”, pentru mine, a fost începutul înţelegerii lumii sub alte dimensiuni, a fost imaginea a ceva ce lipsea din puzzle-ul propriului meu trecut despre care nu ştiam aproape nimic în afara faptului că la un moment dat regulile unei lumi pe care abia începusem s-o cunosc era înlocuită cu regulile altei lumi pe care o doreau toţi, dar pe care nu o cunoştea nimeni cu adevărat.

Aşadar, fără conştientizarea completă a acestei imagini lipsă, omul nu poate înţelege, nu poate trece într-o altă dimensiune explicativă a memoriei trecutului său, nu poate să-şi reconstituie motivaţii, evenimente ale istoriei prin care trece ca individ sau nu poate înţelege evenimente care au trecut peste sine însuşi, care au influenţat, într-o oarecare măsură, existenţa şi care pot fi baza unei structuri peste care se construiesc alte structuri.

Generaţia mea (cei care la Revoluţie abia intrau în adolescenţă) a crescut în acest sistem, a fost influenţată de acest sistem, superficialitatea, incompletitudinea educaţiei, handicapul lipsei de informaţie ne-a forţat, într-o oarecare măsură, să dorim a explora repede şi alte lumi, dorinţa noastră fiind, prin 1990 (şi chiar un deceniu mai târziu), în principal de a cunoaşte, de a fi părtaşi la alte ordini sociale, fuga spre alte ţinuturi nu venea numai din dorinţa de a supravieţui, deşi în mare parte trebuie să recunosc că s-a unit cu aceasta. Revoluţia este poate punctul de la care am plecat noi, generaţiile născute sau educate cu forţa de o ideologie fără sens, acesta este punctul unde s-a început consolidarea vieţii, a educaţiei noastre: un punct gol, încă plin de ideologii, ideologii pe care nu le pricepea nimeni, un punct contrafăcut, plin de minciuni şi false mitologizări ale istoriei. Noi trăiam, chiar imediat după momentul 1989, în societăţi mărunte, egalizate, dar inegale, cu lipsuri în toate dimensiunile. Astfel, pentru noi emigraţia nu a fost un exil, pentru noi emigraţia a fost în primul rând explorare, apoi supravieţuire.

Generaţiile anterioare au evadat pentru libertate, pentru libertăţi şi pentru anumite drepturi pe care nu le aveau. Şi evident din pricina sărăciei, a lipsei respectului faţă de demnitatea umană, din cauza sufocării ideologice. Noi, majoritatea, nici nu ştiam de evadarea lor, de lumea în care ei plecau, nici nu bănuiam că mai există şi altă lume decât lumea noastră, ne imaginam, în naivitatea noastră, că pretutindeni e la fel ca la noi şi că noi suntem cea mai puternică naţie de pe pământ.

Generaţiile ulterioare nouă au emigrat pentru alte motive, în principal pentru motive economice, pentru supravieţuire.

Evadarea s-a transformat dintr-o formă în alta, motivaţia evadării i-a schimbat pe oameni, a schimbat societăţi, respectiv generaţii. Şi sociologii sunt de acord că această evadare a fost altfel, „că umanitatea a intrat într-o nouă epocă a migraţiilor”¹.

Cert este faptul că, deşi efectele emigrării au fost similare, motivele migranţilor au fost diferite.

¹ Istvan Horvath, Remus Gabriel Anghel, Introducere la „Sociologia migraţiei”, coord. Remus Gabriel Anghel şi Istvan Horvath, Polirom, Iaşi, 2009, p. 14: „(…) specialiştii ONU vorbesc despre migraţia de înlocuire a populaţiei – population replacement migration (…)”.