Cele două Europe

Cele două Europe de Răzvan Theodorescu

„Preistoria” celor două Europe

Cu nouăzeci de ani în urmă, la un Congres Internaţional al Ştiinţelor Istorice ţinut în capitala Norvegiei (1928), unul dintre părinţii fondatori ai studiilor dedicate Sud-Estului european, Nicolae Iorga, aborda un subiect care, într-o anumită măsură, a aparţinut şi „Zilelor Balcanice” din cadrul unui congres similar ţinut tot la Oslo, în 2000: este vorba despre întâlnirile Răsăritului european cu Occidentul, într-un context medieval în cazul ilustrului istoric român1, în cel al unui sfârşit de secol şi de mileniu în cazul nostru contemporan.

Campion al unei istorii totale, globale şi al unei adevărate, profunde unităţi europene, profesorul de istorie universală al Universităţii bucureştene îşi încheia atunci intervenţia cu propoziţii care au o rezonanţă extrem de actuală: „Se vorbeşte astăzi foarte adesea, aproape cu fiecare ocazie” – remarca Iorga – „despre un internaţionalism, care nu semnifică de fapt decât o toleranţă reciprocă, întrucât nu poate să existe o asasinare reciprocă. Ceea ce ne trebuie este altceva: revenirea, prin influenţări reciproce, la vechile unităţi morale. Pentru aceasta nu trebuie sacrificat nimic din ceea ce ne este cu adevărat scump. Naţiunile sunt organisme care au rolul lor autonom, dar aceasta nu dezminte nevoia unui organism unitar ce vieţuieşte cu atât mai bine, cu cât această autonomie se păstrează în puritatea ei”2.

Existenţa a „două părţi de Europă”3 separate cu începere de la sfârşitul lui „imperium Romanorum”, de la iconoclasm şi de la Carol cel Mare sau de la „devastatio constantinopolitana” a celei de a IV-a cruciade – potrivit opiniilor atât de divergente ale istoricilor – este acceptată în chip universal, în timp ce nu puţini savanţi împărtăşesc opinia potrivit căreia „se găsea ceva din Orient în chiar Occidentul”4, acel Occident „în plină formare dureros retardatară”5.

În pofida faptului că ideea de imperiu unic a dăinuit până în vârsta carolingiană, în timp ce aceiaşi barbari asiatici ameninţau cele două jumătăţi de Europă; în ciuda împrejurării că se puteau găsi monahi orientali în Irlanda şi scrieri „pseudo-dionisiene” în mediile france sau războinici vikingi la Constantinopol şi seniori apuseni la Ierusalim, Tripoli şi Antiohia, istoria post-romană a ceea ce au fost „pars orientis” şi „pars occidentis” a cunoscut drumuri extrem de diferite la nivel, deopotrivă, spiritual şi evenimenţial.

În realitate, al IV-lea secol, consemnând la sfârşitul său extrem triumful creştinismului ca unică religie a lumii romane, a fost şi momentul foarte îndepărtat al unui clivaj mental, al unui început de divorţ spiritual între Răsăritul roman şi Apusul roman, mult dincolo de o divizare administrativă a Imperiului în două părţi distincte.

Dacă prima generaţie de intelectuali europeni orientali – mă gândesc la Părinţii conciliari de la Niceea şi de la Constantinopol – a resimţit nevoia unei definiri dogmatice printr-un „credo”, simbol al credinţei, întemeiat pe un echilibru al teologiei trinitare – acelaşi care, curând, va fi rupt de Occident prin instituirea faimosului „Filioque” –, temeiul amintitei separări creştine va fi, încă o dată, rezultatul receptării – este adevărat, diferite – a lecţiei antichităţii păgâne.

În timp ce Apusul Părinţilor Bisericii, precum Augustin din Cartagina – precursor îndepărtat al unui Luther şi al strămoşului existenţialiştilor, care a fost teologul danez Sören Kierkegaard, de un pesimism funciar, exacerbând angoasa şi păcatul – va rămâne definitiv ataşat „apologeticii”, această ramură a teologiei care ne demonstrează logic existenţa lui Dumnezeu (sunt tentat să o spun, într-un mod aristotelic, aproape silogistic), Răsăritul european, prin Părinţii cappadocieni, va socoti pe om o „copie” a divinităţii şi va cristaliza tipul său contrar de afirmare, „apofatică”, a ceea ce Dumnezeu nu este; era o subtilă manieră negativă de a defini divinitatea tocmai prin ceea ce, de fapt, ea nu reprezintă, cale preferată de ortodoxie pentru misterul său plenar, regăsită de la icoane până la iconostasele care separă, la creştinii orientali, vizibilul cristologic şi mariologic al naosului de invizibilul euharistic al altarului.

Această apofază a lumii răsăritene este o expresie a misterului credinţei, o tehnică a negaţiei întru postularea transcendenţei absolute a lui Dumnezeu, o cale negativă similară fiind identificată, de asemenea, la alte neamuri ale Orientului – la necreştinii Indiei, de pildă –, o modalitate superioară de „non-cunoaştere” descinzând din Platon care, undeva în „Republica”, vorbea de „binele care se află dincolo de fiinţă”6.

Era vorba de o inteligenţă inefabilă, situată dincolo de sufletul universal, care rămânea pentru gânditorul antic ceva impersonal şi abstract, în timp ce pentru creştinii primelor veacuri ea desemna ceva extrem de concret şi de personal.

Un Occident ataşat realităţii („res”), pragmatic, prea puţin sofisticat – şi tocmai de aceea „arian”, căutând pe Isus omul, adorându-i stigmatele –, înaintea unui Orient metafizic – ataşat Logosului, monofizit, crezând în Hristos cel divin –, acesta este chiar începutul despărţirii intelectuale ce s-a produs în Europa către zorii Evului Mediu.

Aristotel pentru un Toma de Aquino în Apus şi Platon pentru un Plotin în Răsărit au fost, într-o oarecare măsură, cei doi „balcanici” ai păgânismului care au întemeiat Europa noastră, aşa cum ea exista până astăzi încă7.

*

Cu câtva timp în urmă, o scurtă notiţă de presă – pe care am comentat-o deja în altă parte – ne informa că la Strasbourg Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a luat o decizie semnificativă: limitele orientale ale extensiunii europene se vor opri, de acum înainte, în Georgia, în Armenia şi în Azerbaidjan, ale căror „raporturi culturale cu Europa”, în chip constant menţinute de aceste trei spaţii caucaziene, coboară până la vârsta legendară a Argonauţilor greci, plecaţi în căutarea Lânii de Aur în fabuloasa Colhidă8.

Oricum, hotărârea luată în capitala alsaciană a Europei avea să pună în mare dificultate diplomaţia de dincolo de Atlantic, având în vedere că Departamentul de Stat decisese deja – cu criterii cel puţin nebuloase – că „Europa răsăriteană” este un concept depăşit ce ar trebui repede înlocuit cu acela de „Europa centrală”.

Dincolo de candoarea notorie a multor specialişti americani în materie de geopolitică europeană, ca şi dincolo de o anumită idiosincrazie a fostelor ţări comuniste faţă de etichetarea est-europeană – cu unele eventuale sugestii asiatice – care a putut să conducă pe unii lideri ai Orientului european să-şi arate preferinţa pentru o altă arondare, central-europeană, voi spune doar că ne găsim, în acest fel, într-o confuzie totală şi într-un total impas.

Istorici, politologi şi oameni politici sfătuiţi de aceştia au ajuns la încheieri foarte diferite în ceea ce priveşte apartenenţa uneia sau alteia dintre regiunile continentului nostru la spaţii de civilizaţie cu nume vechi şi consacrate.

Indiferent de modul în care a fost „citită” harta europeană, Răsăritul acesteia a deţinut întotdeauna un loc bine delimitat în construcţia care se numeşte Europa. Un loc care nu a fost conturat, aşa cum se crede mult prea des, abia odată cu timpurile recente ale vasalităţii moscovite.

Fie că Europa a fost gândită potrivit unei diviziuni tripartite, cu o zonă atlantică, cu o alta, mediteraneană şi, în sfârşit, cu una orientală (Immanuel Wallerstein în cartea sa celebră „The Modern World System. Capitalist Agriculture and the Origins of the European World Economy in the Sixteenth Century”, Academic Press, 1974); fie că s-au distins în chiar Uniunea Europeană zone foarte evoluate – Franţa, Germania –, altele, mai puţin dezvoltate – Spania, Grecia, Portugalia –, zona est-europeană nu a fost niciodată eludată.

Înaintea unei Europe atlantice, protestante şi catolice care a reprezentat faţada oceanică spre Lumea Nouă, s-a aflat întotdeauna o Europă orientală, ortodoxă şi, parţial, musulmană, clădită pe tradiţia a ceea ce profesorul de la Oxford Dimitri Obolensky a numit, extrem de inspirat, „Commonwealth”-ul bizantin, urmat şi imitat de cel otoman.

Europa orientală, situată de-a lungul secolelor în sfera Rusocraţiei şi a Turcocraţiei, lume a tradiţiilor economice agrare, lume a unei Biserici marcate, la un moment dat, de aşa-numitul „cezaropapism”, lume a unei politici impregnate de absolutism – de unde, poate, predominanţa aici a republicilor prezidenţiale, în locuri unde parlamentarismul modern nu are tradiţii majore (mai ales în mediile slave) – este, într-un chip eclatant, cu totul altceva decât Europa centrală. O Europă centrală – periferie activă şi creatoare a Europei occidentale, dominată, de asemenea, de protestantism şi de catolicism –, cu priorităţi spirituale democratice la scară continentală – încă în vechea Pragă –, reprezentând o lume ce descindea din aşa-numitul „imperiu iagellonic” şi din Austrocraţia ce-şi lăsa amprenta decisivă asupra Ungariei şi Cehiei, Slovaciei şi Poloniei, Croaţiei şi Sloveniei, pendulând între Est şi Vest.

S-a spus adesea că această Europă centrală, concept foarte fluid de altminteri, a fost înainte de toate o „stare de spirit” ivită odată cu Dubla Monarhie şi că astăzi ea rămâne o zonă unde locuitorii preferă să-şi renege propria geografie9.

Se pot găsi, în reviste cu o difuziune mai largă sau mai restrânsă, hărţi conţinând geografii halucinante, croite după criterii politice obscure, ce aşază în această „Mitteleuropa” Cehia şi Croaţia, dar nu şi Austria, prelungind-o până în Albania şi în Macedonia, până la hotarele Greciei. Şi aceasta după ce fuseseră ticluite, în cancelariile de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului, noi denumiri extrem de bizare care nu spun absolut nimic, precum acel „North-Central Europe” aplicat zonei unde se găsesc Polonia şi Ţările Baltice sau „South-Central Europe”, de la Bucureşti la Capul Matapan (totul, adaug, amestecat în organizaţii şi organisme cu conţinuturi variabile, născute la începuturile anilor ’90, aşa cum a fost „Central European Initiative”, apărută ca un grup „danubiano-adriatic”, devenită mai târziu o „Pentagonală”, apoi o „Hexagonală”)10.

Toată această complicaţie terminologică – inutilă după părerea mea – nu era decât rezultatul unei opinii americane extrem de simpliste, potrivit căreia „Europa de Est” şi „Europa de Vest” – realităţi venerabile ale istoriei – nu ar fi fost decât reflexul recent al unei situaţii descinse din Epoca „Războiului Rece”, împărţind continentul între aliaţi ai Washingtonului şi sateliţi ai Moscovei.