Problema evreiască

Problema evreiască de Aura Christi

OVIDIU MORAR
Intelectualii români şi „chestia evreiască”

„L’antisémitisme est plus qu’une opinion en Roumanie, c’est une passion dans laquelle se rencontrent des hommes politiques de tous les partis, les représentants de l’orthodoxie et, on peut ajouter, tous les paysans valaques et moldaves”, remarca în 1900 cu uimire amuzată A. Henry, ambasadorul Franţei la Bucureşti. Doisprezece ani mai târziu, eminentul critic C. Dobrogeanu-Gherea, într-o scrisoare către scriitorul rus Vladimir Korolenko, susţinea la rândul lui că: „întreaga intelectualitate românească (cu excepţia lui P. Carp, preşedintele guvernului actual, a răposatului Caragiale şi încă a doi-trei oameni mai puţin mari), toţi au predispoziţii antisemite şi sunt saturaţi de spirit antisemit.” (apud L. Volovici, p.41) Oricât de exagerate ar putea părea acum aceste declaraţii, ele reflectau totuşi un fenomen real, întâlnit într-o măsură mai mare sau mai mică şi în alte ţări europene şi, deşi deloc scuzabil, explicabil în contextul socio-cultural de atunci. Că evreul a fost dintotdeauna perceput de către comunităţile tradiţionale creştine ca un străin indezirabil, demonizat de multe ori şi, în consecinţă, ostracizat sau, în cel mai bun caz, greu tolerat în ghetouri şi mahalale periferice, e un trist adevăr istoric. Totuşi, numai în câteva ţări europene s-a ajuns în anii ’40 ai secolului trecut la abominabila „soluţie finală” a exterminării în masă a întregii populaţii evreieşti, într-o campanie vastă, planificată „ştiinţific” de autorităţi. Şi, orice s-ar spune, e de domeniul evidenţei că România s-a aflat, din păcate, printre acestea: conform statisticilor, în timpul regimului Antonescu au fost exterminaţi fără milă, din ordinul sau cu complicitatea acestuia, aproximativ 400 000 de evrei, tineri şi bătrâni, bărbaţi, femei şi copii. Dincolo de conjunctura politică a momentului, nu poate fi negat rolul profund nociv al ideologiei naţionaliste, reacţionare şi şovine, născute în spaţiul autohton încă din secolul al XIX-lea, ideologie care, agitată zgomotos de forţele politice de extrema dreaptă în primele decenii ale secolului trecut, a reuşit trista performanţă de a se impune în conştiinţa maselor drept o summa de adevăruri incontestabile (în deceniul al patrulea, de pildă, cuvântul jidan, cu sens peiorativ, intrase în vocabularul uzual, fiind utilizat chiar şi de către copii şi desemnând de obicei o făptură malefică). Iar în acest proces cu urmări atât de grave, factorul catalizator l-au constituit, indiscutabil, foarte multe dintre figurile de prim rang ale intelectualităţii româneşti din ultima jumătate a secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului XX, i.e. monştrii sacri ai intelighenţiei autohtone.

Istoria antisemitismului doctrinar românesc îşi are începutul, se pare, în momentul recunoaşterii externe a independenţei României, recunoaştere condiţionată la Tratatul de la Berlin din 1879 de modificarea articolului 7 al Constituţiei din 1866, care stipula că „numai străinii de rit creştin pot dobândi calitatea de român”. Printre intelectualii care s-au opus atunci modificării acestui articol s-au numărat M. Kogălniceanu, I. Heliade-Rădulescu, C. Bolliac, I. Ghica, V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. C. Brătianu, S. Bărnuţiu, B.P.Hasdeu, V.Conta, M.Eminescu, în vreme ce în cealaltă tabără s-au situat doar T. Maiorescu, P. Carp şi A. Costa-Foru. În Moţiunea nerevisioniştilor în cestiunea israelită (Bucureşti, 1879), Alecsandri, de pildă, se arăta de-a dreptul indignat: „Ce ne foloseşte independenţa dacă suntem constrânşi a inaugura această independenţă printr-un act de supunere? (…) Acel articol 44, prin condiţia pusă recunoaşterii independenţei noastre cuprinde un blam nemeritat de noi, o insultă care loveşte demnitatea noastră română.” După Alecsandri, a respinge încetăţenirea evreilor însemna „a refuza sinuciderea neamului nostru”. (Ibid.) De notat că acelaşi Alecsandri introdusese, în piesa de teatru Lipitorile satului, clişeul literar negativ al evreului cârciumar şi cămătar, rapace, înşelător şi otrăvitor al ţăranului, stereotip care, după o intensă campanie propagandistică, s-a impus în conştiinţa publică drept imaginea reală a evreului. Astfel, de pildă, în dezbaterile din Adunarea generală din 1864 în „cestiunea israelită”, Kogălniceanu evoca „realitatea” din piesa lui Alecsandri pentru a justifica respingerea emancipării globale a evreilor: „Domnilor, pentru ca să cunoaşteţi pe evreii din Moldova nu aveţi decât să vă duceţi la teatru să vedeţi piesa Lipitorile satelor şi să credeţi că nu este o ficţiune acea piesă, este adevărul cel mai real.” (apud L. Volovici, p.31) În aceeaşi perioadă, B. P. Hasdeu vedea în evrei o „hidoasă cununie a trei calităţi negative: tendinţa de a câştiga fără muncă, lipsa simţului de demnitate, vrăjmăşia contra tuturor popoarelor”. (Studiu asupra Judaismului. Industria naţională, industria streină şi industria ovreiască faţă cu principiul concurenţei, Bucureşti, 1866, p.30)

PENTRU A DOMINA LUMEA

Tot pentru a respinge modificarea articolului 7 din Constituţie cerută de articolul 44 din Tratatul de la Berlin, filosoful Vasile Conta, deputat şi ulterior ministru al instrucţiunii publice şi al cultelor în guvernul Brătianu, încerca să fundamenteze „ştiinţific” discriminarea evreilor, după „principiile ştiinţei moderne”. Astfel, într-un discurs ţinut în Parlament în septembrie 1879 sub genericul Chestia evreiască, Conta consideră că la baza unui stat şi a unei naţiuni omogene trebuie să se afle unitatea de rasă şi de religie, astfel încât elementele alogene nu pot fi acceptate decât dacă sunt de rit creştin şi dacă se amestecă prin căsătorii cu cel autohton. „Jidanii” însă reprezintă o excepţie: „Jidanii constituiesc o naţiune distinctă de toate celelalte naţiuni şi duşmanii acestora. Mai mult decât atâta: putem zice că jidanii sunt naţiunea cea mai bine constituită şi cea mai distinctă, din toate naţiunile cari sunt pe lume.” Religia lor este de fapt „o organizare socială şi politică îmbrăcată cu forma religiunei”, iar scopul lor suprem este să „robească toate celelalte popoare poporului jidovesc”, pentru a asigura „stăpânirea lumii întregi de către jidani”. Aşadar, evreii reprezintă un pericol universal, căci „pretutindeni pe unde au trecut au ruinat, au corupt şi au ajuns chiar până a nimici poporul în mijlocul căruia au trăit”. Pentru a domina lumea, evreii au organizat mari conspiraţii economice, au întemeiat Alianţa Israelită Universală (care „nu este în realitate decât un guvern al poporului jidovesc”), au acaparat presa mondială („trei din patru părţi din jurnalistica lumii se află în mâna jidanilor”) etc. Apocaliptic, V. Conta îi previne pe români că evreii au ales România pentru a întemeia „o ţară curat jidovească, cu alte cuvinte să stabilească acea Palestină mult aşteptată şi anunţată de Talmud”, aşadar „…noi dacă nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom pieri ca naţiune.” (apud L. Volovici, pp.34-35)

Aceeaşi atitudine negativă faţă de „chestia evreiască” adopta în acelaşi timp şi Mihai Eminescu în mai multe articole publicate în ziarele Curierul de Iaşi şi Timpul, unele de un antisemitism extrem (spre deosebire de Conta, Eminescu îi consideră pe evrei o rasă inferioară, care, inexorabil, le corupe şi le distruge pe toate celelalte cu care vin în contact). Întrucât evreii – susţine poetul – sunt „străini de rit necreştin” care „nu se pot contopi cu poporul nostru”, ei nu pot pretinde alte drepturi decât acela de a fi cel mult toleraţi, în caz contrar n-au decât să se ducă în ţările civilizate, „ca să se bucure de toate drepturile posibile”. Eminescu e însă de părere că ei se simt mai bine în ţările unde nu se bucură de egalitate, căci acolo e terenul cel mai propice pentru „neagra speculaţiune”, singura lor menire fiind aceea de a parazita naţiile care-i tolerează: „Putem spune cu drept cuvânt şi tare: că poziţia evreilor, în ţările în cari nu se bucură de egalitate e cu mult mai bună decât acolo unde ei se bucură de ea; de aceea geme Rusia de ei, de aceea ne-au inundat pe noi. Oriunde e teren pentru neagra speculaţiune, evreul e-acasă, iar vaietele şi plângerile contra persecuţiunii sunt mofturi cari să acopere de mai nainte modul neomenos în cari sug ţările pe carile au căzut ca lăcusta.” (Iarăşi evreii [Timpul reproduce…], în Curierul de Iaşi, IX, nr.133, 5 decembrie 1876). Într-un alt articol, publicat după un an în aceeaşi gazetă, Eminescu vede în evrei un morb social malign, „semnul sigur, simptomul unei boli sociale, a unei crize în viaţa poporului, care, ca la Polonia, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii.” Evreii sunt prin definiţie „o seminţie care câştigă toate drepturile fără sacrificii şi muncă”, aşadar ei „nu merită drepturi nicăiri în Europa”.