Spiritul românesc în fața unei dictaturi

Spiritul românesc în faţa unei dictaturi. Ediţia II (ebook) de Nicolae Breban

NICOLAE BREBAN ŞI SPIRITUL ROMÂNESC

Cine ar fi crezut cu zece ani în urmă că Nicolae Breban, al cărui crez artistic declarat era cel al unui constructor epic, va deveni autorul unui eseu dedicat Spiritului românesc în faţa unei dictaturi? Vreme de mai bine de trei decenii, scriitorul şi-a construit o carieră exclusiv romanescă, dobândind notorietate şi cucerind un larg public de critici şi cititori. Abia spre sfârşitul anilor ’80 un almanah literar publica o piesă semnată Breban, opera prozatorului proliferând aproape pe neaşteptate şi în alte direcţii.

Imediat după 1990 faptul a devenit evident: Nicolae Breban nu scria doar roman, ci şi teatru, poezie, eseu. Cu aceasta prejudecata monomaniei literare era definitiv boicotată, iar provocarea unei disponibilităţi plurale era lansată înspre toţi cei neîncătuşaţi de vreo formă sau alta de gândire dogmatică. Surprinzător n-a fost să descoperi că autorul Buneivestiri scrie, de pildă, versuri. Cu adevărat neaşteptat era faptul că el nu se arăta dispus să… rateze întâlnirea cu genul liric. Elegiile pariziene erau poezie autentică, iar dacă ar fi să-l credem pe Ion Mureşan, ele porneau dintr-un duh tutelat de Sfântul Augustin şi Saint-John Perse.

La fel de mare a fost surpriza descoperirii eseistului. Fără să se încurce în exerciţii minore, el ataca o temă de anvergură într-un moment când aceasta părea să fie de cea mai stringentă actualitate. Într-adevăr, interogaţiile radicale survin mai cu seamă în momentele de criză severă. O asemenea criză tocmai traversa România finalului de deceniu nouă, când dictatura lui Ceauşescu atinsese o culme de pe care – cum s-a dovedit mai apoi – nici o coborâre domoală nu mai era posibilă. Aflat la Paris, deci beneficiind de privilegiul perspectivei, Nicolae Breban s-a simţit somat să contemple Waterloo-ul societăţii româneşti strivită de „mesianismul” ceauşist. Şi a făcut-o cu gravitatea şi severitatea cu care, ajunşi la o răscruce, ne privim uneori propria viaţă.

A rezultat astfel Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, carte a cărei fascinaţie s-ar putea dovedi de durată, şi a cărei acurateţe investigativă o recomandă de pe acum ca pe o analiză fundamentală; una dintre puţinele produse de cultura noastră în ultima jumătate de secol.

Deja titlul poartă cu sine o anume, fertilă, ambiguitate. La începutul lecturii nu e deloc limpede dacă spiritul românesc e o formulare care vizează un anume Volksgeist în descendenţă herderiană şi romantică, ori nu e decât o altă manieră de a evoca personalitatea celui ce se supune interogării. După ce ai parcurs însă cartea devine evident că ambele posibilităţi de interpretare sunt valabile, ba mai mult. Că mai trebuie adăugată una: spiritul românesc e, aici, şi una dintre ipostazele social-istorice pe care el a îmbrăcat-o în decursul devenirii sale. El desemnează şi breasla scriitorilor români.

Pe de altă parte, confruntarea acestui spirit – ce traversează, de la mic la mare şi de la mare la mic, nu numai naţiunea, ci şi comunităţi specializate înglobate de ea (am pomenit deja scriitorimea), şi chiar indivizii înşişi – cu o dictatură arată precis că demersul de faţă îşi propune să răspundă unei somaţii a istoriei. A celei mai grave, chiar, câtă vreme nu e vorba despre orice dictatură – şi, vai, România a cunoscut destule în ultimul secol –, ci de cea mai exasperantă, mai devastatoare şi mai… actuală.

În formularea lui seacă, neutră şi gravă, titlul Spiritul românesc în faţa unei dictaturi semnalează, deci, că în paginile ce vor urma ne aşteaptă o reflecţie acută cu privire la duhul oamenilor locului şi agresiunile la care el este supus. Este supus sau trebuie să facă faţă? Deşi de nuanţă, diferenţa de formulare nu este indiferentă. Pentru că aceasta e una dintre dilemele cărora Nicolae Breban le răspunde încă din start, optând pentru a doua variantă. Departe de a accepta eventualitatea unei supuneri resemnate, autorul se încăpăţânează să readucă în prim planul atenţiei semnele – atâtea câte (şi cum) sunt – luptei, ale reacţiei. Practic, în această dimensiune a sa, eseul brebanian e o cronică superior elaborată; inventarul evenimentelor agonale din ultimii cincizeci de ani de trecut românesc. Dar o cronică ce-şi trădează genul prin însuşi faptul că interesul trecerii în revistă a bătăliilor şi eroilor lor nu se îndreaptă spre cunoaşterea în sine a circumstanţelor, ci e justificat de dorinţa de a şti cât de vie e spiritualitatea neamului căruia îi aparţinem. La Breban lupta e un semn al vitalităţii şi, în plus, singura luptă care îl pasionează, care are necesarele însemne de nobleţe menite să o diferenţieze de încăierările triviale, e lupta cu armele spiritului.

Sub această latură nu s-ar putea spune că veacul a fost mai rău decât altele. N-au lipsit prilejurile de confruntare, ba chiar dimpotrivă. Ceea ce particularizează însă, fără dubiu, ultimele cinci decenii, a fost agresiunea de o severitate fără precedent abătută asupra ţării o dată cu instaurarea ocupaţiei sovietice. Breban corectează printr-o observaţie de mare fineţe o întreagă optică greşită: ocupaţia sovietică survenită în Europa centrală şi de răsărit n-a fost doar una militar-politică. Aceasta, de altfel, nici nu a durat, în România, decât până în 1958. Cea cu adevărat devastatoare a fost ocupaţia ideologică. Ea s-a prelungit mult dincolo de limitele cronologice ale prezenţei trupelor străine în ţară şi a coborât până la mare adâncime în psihismul colectiv autohton.

Vorbind, deci, despre confruntarea spiritului românesc cu o dictatură, Nicolae Breban relatează, practic, un război nevăzut. Strădania sa este de a releva împotrivirea şi victoriile – câte au fost – spiritualităţii noastre în cel mai teribil asediu pe care l-a cunoscut ea până astăzi. Elaborat pe vremea când regimul politic defunct îşi trăia ultimele zile – dar cine ştia atunci că va fi, într-adevăr, aşa?! –, eseul acesta este, el însuşi, o asemenea victorie. O răzbunare concepută în termeni literari, cu armele specifice scriitorului. Fiindcă „trebuie numaidecât să deosebim răzbunarea ce se transformă în act creator şi are, într-adevăr, la bază, încorporată, experienţa dureroasă a injustiţiei istoriei şi oamenilor, de răzbunarea în sine, ce nu e decât un spasm vulgar al neputinţei de destin”.

Să aruncăm, însă, o privire înspre cele două tabere. De o parte, Partidul unic, simbol al puterii opresive, totalitare. Un simbol ambiguu, însă. Mai întâi pentru că Partidul – era pe vremea când acest cuvânt se scria întotdeauna cu majusculă – reprezintă molohul, tăvălugul sovietic, invadatorul din stepe. Dar prin Partid se înţelegea (şi s-a înţeles aproape mereu în aşa-numitele democraţii populare) şi liderul unic, bunul plac al aceluia. Îndărătul unor siluete precum Stalin şi Brejnev, Enver Hodja, Todor Jivkov ori Nicolae Ceauşescu, Partidul se estompa, se descompunea într-o maşinărie disciplinată de vot, într-o masă de manevră docilă, în anonimatul tribunelor de la marile sărbători comuniste. În fine, Partidul se confunda – cel puţin în câteva dintre ţările satelite ale Moscovei, printre care şi România – cu statul. Or, atrage atenţia Breban, într-o frază a cărei grozăvie n-o pot măsura decât cei care au trăit în interiorul realităţilor pe care ea le acoperă, „în România statul este un enorm proprietar şi controlează cele mai mărunte surse de existenţă şi putere”.

Cealaltă tabără se compunea din societatea românească însăşi. Dar o societate decapitată de elitele ei tradiţionale – intervalul 1948-1964 le-a văzut pe acestea prăvălindu-se spre marginalitate şi apoi umplând temniţele politice şi cimitirele – şi păgubită de instituţiile democratice pe care le crease un secol de istorie fertilă (Parlamentul, sistemul politic pluralist, Academia erau epurate, desfiinţate, substituite). Biserica şi armata ajungeau sub un control politic sever şi chiar dreptul la proprietate al cetăţenilor era drastic amendat, menţinându-se într-o formă minimală. Practic, individul rămânea să înfrunte singur ofensiva ideologică totală declanşată de stalinismul internaţional şi local.

Se vede astfel cu ce anume era de luptat, care erau dimensiunile provocării. Ridicându-te împotriva Partidului, contestai dintr-o dată nu doar o instituţie (instituţia prin excelenţă!), dar şi un întreg sistem politic, autoritatea şefului ierarhiei – un ins dotat cu toate mijloacele necesare pentru anihilarea ta instantanee –, birocraţia statală şi aparatul ei de represiune. Astfel, Partidul îşi agita ameninţător capetele hipnotice şi inflamate, oferind mereu imaginea altei ţinte.

Individul contra uriaşei maşinării a istoriei, deci. Şi nu e greşit spus, cât timp, pentru jumătate de secol, însăşi istoria a oferit sprijin necondiţionat acestor dezvoltări. O confirmă Yalta, la care se face recurs până la căderea în stereotipie.