Supremaţia experienţei

17,50 lei

Supremaţia experienţei. Conservatorismul anglo-saxon (eBook) – Adrian Paul Iliescu

Golește
ISBN: EB9786068012018 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 Colecții: ,
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

„Conservatorismul pragmatic, conservatorismul lui David Hume, Edmund Burke şi, în secolul XX, al lui Michael Oakeshott, se deosebeşte profund de reacţionarism şi de ultraconservatorismul virulent. Un conservator pragmatic este un om care gândeşte fără mituri călăuzitoare şi fără adevăruri absolute, ce confiscă şi paralizează inteligenţa; este un adversar, şi nu un adept, al utopiilor inverse, care aspiră la restaurarea trecutului.

El este un adept al moderaţiei şi al gradualismului – nu pentru că ar avea oroare de schimbările profunde, ci pentru că ştie că nimic important, înrădăcinat într-o formă de viaţă omenească, nu poate fi schimbat brusc. Se comite adesea o confuzie între conservatorismul pragmatic şi radicalismul de dreapta.

Dar este vorba de o eroare de neiertat, căci cele două forme ale Dreptei se opun diametral: „Ostilitatea faţă de radicalism, ostilitatea neîncetată, implacabilă, este definiţia esenţială a conservatorismului” (Robert Cecil, Marchiz de Salisbury).

Supremaţia experienţei de Adrian Paul Iliescu

Partea I
Profilul conservator

I.1 Raţiunea conservatoare
„a oferi oamenilor un singur panaceu, aşa cum socialiştii oferă panaceul naţionalizării, înseamnă doar a-i înşela şi pe ei şi pe noi înşine. Viaţa nu este atât de simplă”Anthony EDEN (1946)

A fi conservator este un lucru foarte dificil. Cu mult mai uşor este să fii socialist radical sau liberal doctrinar, deoarece socialiştii radicali şi liberalii doctrinari au, fiecare, catehismul lor: unul al planificării, naţionalizării şi solidarităţii comunitare, sau unul al dereglementării, privatizării şi individualismului. Conservatorismul pragmatic1 nu posedă însă un catehism similar; publicului obişnuit, care vrea un program aplicabil – ba chiar imediat – îi poate deci părea că el nu are nimic de oferit, deoarece este lipsit de program. Şi nu numai de program.

Conservatorismul pragmatic nu are principii doctrinare; dacă are anumite principii, acestea sunt perfecte tautologii. Cel mai faimos dicton conservator, acela al vicontelui Falkland, spune că:

„atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic”.

Aceste vorbe simple au declanşat virulente tirade şi au făcut să curgă valuri de cerneală, în texte vehement critice; s-a invocat caracterul lor „reacţionar” şi „rigid”. Însă, acest presupus principiu al imobilismului nu este decât o inofensivă tautologie sau un banal adevăr al bunului simţ: ceea ce funcţionează bine (deci nu impune o schimbare) nu trebuie schimbat! Lucrul care trece mereu neobservat este că dictonul conservator nu interzice schimbarea în sine, ci numai schimbarea inutilă şi inoportună, adică acea modificare impusă nu de realitatea socială, ci de proiectele unei imaginaţii necontrolate. Modernitatea europeană a tratat prea ades societatea ca instrument al unor ambiţii sau planuri arbitrare; ceea ce spune în fond dictonul lui Falkland este că societatea nu este un instrument al voinţei, ci o realitate încăpăţânată, care nu se va lăsa schimbată de ambiţii justificate speculativ sau nepotrivite faţă de datele situaţiei.

Nu întâmplător conservatorismul pragmatic se opune politicii (şi în general manifestării umane) bazate pe principii. El crede că principiile sunt foarte bune, dar numai atunci când funcţionează foarte bine; iar ele funcţionează bine numai când există un complicat şi amplu consens public asupra lor. Trebuie, mai întâi, să existe consens asupra înţelesului unui principiu; apoi, să existe consensul asupra valabilităţii sale; în sfîrşit, un consens asupra modului de aplicare al unui principiu (unde? când? cum? în ce măsură? se va aplica el).

Aici devine limpede diferenţa dintre conservatorismul pragmatic şi liberalism. Liberalii cred în raţionalitatea anumitor principii (principiul maximei libertăţi individuale egale; principiul autoreglării spontane a economiei; principiul reducerii la minim a rolului statului; principiul reducerii dreptăţii la legalitate etc.) şi cer realizarea consensului social asupra lor – cu alte cuvinte, pentru ei principiile raţionale determină sau comandă con-sensul. Dimpotrivă, pentru conservatori valoarea şi valabi-litatea principiilor este determinată de consensul public. Nu aranjamentele sociale raţionale (bazate pe principii, legi, instituţii) determină ordinea şi organizarea raţională a treburilor omeneşti, ci, dimpotrivă, existenţa unei ordini sociale (tradiţionale) raţionale dă sens şi valabilitate practică aran-jamentelor instituite deliberat. Edmund Burke, fondatorul gândirii conservatoare moderne, semnala că „Moravurile sunt mai importante decât legile. De moravuri depind, în mare măsură, legile”. Cu alte cuvinte, nu legile şi principiile crează dreptatea şi moralitatea, ci dreptatea şi moralitatea (consensul asupra a ce este drept, legal, moral) dau sens, valoare şi aplicabilitate legilor şi principiilor. Instituţiile şi aranjamentele politice nu trebuie să creeze consensul raţional, ci să fie expresia acestui consens, căci – subliniază filozoful american George Santayana – „instituţiile politice nu slujesc la stabilirea ascendenţei regulilor în societate, ci numai la înregistrarea acestei ascendenţe sau la aplicarea ei în amănunt”.

Ascendenţa moravurilor, a obişnuinţelor normative şi a consensului public faţă de legi, principii reglementatoare şi instituţii politice indică ascendenţa tradiţiilor faţă de aranjamentele deliberate, «raţionale», ale oamenilor: căci moravurile, obişnuinţele comportamentale sau spirituale şi consensul sunt, toate, produsul unor tradiţii comune. Este indiscutabil că atitudinea conservatoare presupune respect şi o anume loialitate faţă de tradiţii, după cum, în multe cazuri, implică o anume nostalgie faţă de trecut, chiar şi – uneori – faţă de chipul său oarecum întunecat (Ambrose Bierce observa cu maliţie că un conservator este un om îndrăgostit de relele existente, pe când un liberal este un om care vrea să le înlocuiască cu altele).

Însă ideea conservatoare nu implică un ataşament complet şi necenzurat faţă de orice tradiţii; ea nu presupune ecuaţia gerontocratică şi maniheistă «tradiţional = bun, nou = rău». Atitudinea conservatoare nu se confundă cu orice atitudine reacţionară şi ea nu se bazează pe utopia inversă a reeditării trecutului (adică a repetării irepetabilului). Axa conservatorismului nu este supremaţia absolută şi caracterul sacrosanct al tradiţiilor, ci numai ascendenţa şi necesitatea tradiţiilor: tradiţiile nu sunt sacre şi intangibile, ele se nasc şi pier, după cum se şi modifică; dar ele constituie cadrul indispensabil al funcţionării oricăror aranjamente sociale „raţionale”. Orice conservatorism conţine elemente de tradiţionalism; dar nu orice tradiţionalism poate fi numit conservatorism. Conservatorismul pragmatic este un fel special de tradiţionalism; dar nu pentru că practică un cult al tradiţiei, ci pentru că vede în cadrul intelectual, moral, comportamental constituit prin tradiţie mediul de care depinde supravieţuirea oricărui aranjament deliberat şi a oricărei creaţii noi. Cel mai raţional, mai bine întemeiat şi mai imparţial principiu (nou) devine inoperant în absenţa tradiţiilor care să furnizeze consensul multiplu necesar aplicării sale: bine-cunoscutul principiu liberal al maximei libertăţi egale («orice om trebuie să aibe libertatea de a face orice doreşte, cu condiţia de a nu încălca libertatea altora») funcţionează numai în contextele în care tradiţii sociale şi culturale comune au condus la un amplu consens asupra a ce înseamnă „încălcare a libertăţii”, „exercitare de constrângeri” asupra altora sau „daune” aduse altora; acolo unde nu există tradiţiile necesare, unde subzistă disensiunile de fond, principiul „raţional” nu mai are nici o aplicabilitate. Ideile extremiste reprezintă o manifestare a libertăţii individuale de expresie sau ameninţarea (deci vătămarea intereselor) altora? Pedeapsa capitală este un mijloc legitim de apărare a celorlalţi sau o încălcare a dreptului la revizuire judiciară şi reabilitare a individului? Avortul este o afirmare a libertăţii femeii sau o încălcare a dreptului la viaţă al copilului? În toate aceste cazuri, ca şi în nenumărate altele, principiul „raţional” îşi pierde orice valoare dacă tradiţia nu a creat consensul asupra înţelesului şi aplicabilităţii sale. Iar atunci când el poate fi aplicat cu succes, aceasta se datorează nu principiului în sine, valabilităţii sale universale, ci consensului public subiacent care permite funcţionarea lui. În orice caz, deci, cheia succesului rezolvării „raţionale” a problemelor oamenilor stă în cultura politică şi morală comună, fixată prin tradiţie, care furnizează cadrul indispensabil funcţionării principiilor, normelor, regulilor şi instituţiilor; ea nu stă în abstracţiile înseşi sau în aranjamentele deliberate făcute pe baza acestor abstracţii. În mod analog, succesul unei concepţii filozofice, al unei opere literare, artistice, sau al unei convingeri religioase nu stă în ideile sau simbolurile conţinute în ele, luate ca atare, ci în cultura filozofică, estetică sau religioasă subiacentă care încarcă de semnificaţie prezenţele culturale respective şi determină „funcţionarea” lor spirituală, precum şi consensul asupra valorii lor. Revoluţia (în artă, în idei, în moravuri sau în politică) reuşeşte sau nu după cum mediul cultural şi social fixat prin tradiţie conţine germenii favorabili sau nu. Chiar şi succesul fenomenului anti-tradiţional depinde de prezenţa unor condiţii favorabile furnizate de tradiţie: succesul mişcării de contestare a europocentrismului cultural se explică tot prin anumiţi germeni preexistenţi în cultura europeană (toleranţa, pasiunea pentru exotic, egalitarismul etc.); chiar originalitatea artistică presupune o tradiţie-fundal, pe care valoarea a ceea ce este nou să poată fi recunoscută – căci „nici un poet, nici artist din nici un domeniu artistic, nu-şi dobândeşte singur înţelesul complet. Semnificaţia sa, aprecierea sa este aprecierea relaţiei sale cu poeţii şi artiştii morţi” (T.S. Eliot)

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Supremaţia experienţei”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii