Rapsodie în alb-negru cu Leonard Berstein

15,60 lei

Rapsodie în alb negru cu Leonard Bernstein (eBook) – Gina Sebastian Alcalay

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9786065940611 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

„Gina Sebastian este o foarte autentică prozatoare. Chiar rănile, dezamăgirile, neîmplinirile au lăsat urme ce dau sensibilității care se exprimă în scrisul ei, nota lor particulară, tonul lor, parfumul lor”.  / Nicolae Balotă

„Un scriitor profesionist de primă mână… O construcție de carte extraordinară, nemaiîntâlnita în cărțile altor scriitori”  / Alex Ștefănescu

„Este o carte de meditații, meditații asupra unor teme și asupra unor personalități. Rareori în lumea noastră, în sensul de lumea contemporană, mai poți găsi un spirit atât de echilibrat și cu o asemenea scară de valori morale și culturale”.  / Ana Blandiana

Rapsodie în alb negru cu Leonard Bernstein de Gina Sebastian Alcalay

I
„Băiatul”

Mă învârt prin casă ca un suflet rătăcitor. De zile întregi vreau să mă reaşez la scris şi nu sunt în stare. Ah, Doamne, anxietatea din faţa colii albe de hârtie! Într-un eseu mai vechi, premonitoriu – aş zice – despre angoasă, care – ţin minte – îi plăcuse profesorului Balotă, scriam fără să prevăd că ceea ce era doar o stare trecătoare, avea să devină peste ani obiectul războiului meu de zi cu zi: „Umbra nu a capitulat nici până astăzi. Rânjeşte când îmi cercetez chipul în oglindă. Se ţine după mine la întâlnirile împortante, stricându-mi buna dispoziţie şi spontaneitatea, tocmai când aş avea mai multă nevoie de ele. Dar mai ales, mă priveşte, nemernica, peste umăr, ori de câte ori mă aflu în faţa colii albe de hârtie. Ştie ea bine de ce…”

Ana Blandiana observa undeva că o zi-două de întrerupere sunt suficiente pentru a te „dezvăţa” de scris şi a face „reînvăţarea” lui nespus de anevoioasă. Ce să mai spun eu, care de multe luni, dincolo de articolele nepretenţioase pe care le expediez la gazetă (mai mult sau mai puţin în virtutea inerţiei) n-am pus pe hârtie nici un rând din ceea ce îmi propusesem. O vagă tresărire de ambiţie când cineva îmi laudă cărţile de până acum sau îmi urează succes pentru viitor, pare să-mi dea ghes puţin – pentru ca după aceea să recad în letargie şi într-o lene acaparatoare a întregii mele fiinţe, în ciuda faptului că sufăr groaznic din cauza asta. Avea dreptate cine spunea că valoroşi sunt acei oameni care reuşesc să exprime (dând formă şi conţinut), idei, sentimente, teorii, amintiri, impresii, etc., pe care alţii, nu lipsiţi de sensibilitate, le intuiesc sau le percep doar în mod obscur şi difuz. Mă tem că eu nu mai pot, nici măcar cât altădată. Trec pe lângă mine imagini năzărite din pânza găurită a trecutului, aburi de fum, atingeri uşoare de o clipă, senzaţii, gânduri răzleţe, asociaţii volatile, tristeţi, resentimente, zdrenţe ale entuziasmelor, dorinţelor, iubirilor, bucuriilor care erau cândva ale mele, dar, pentru că sunt prea leneşă ca să le prind din zbor, aşa cum ai fixa cu un ac de gămălie aripile unui fluture pe o bucată de hârtie, ele se dizolvă, se destramă, se mistuie în neant, lăsând în locul prezenţei lor evanescente în conştiinţă, un vid imens.

Pericolul confortului, al materialismului avid de îmbogăţire – am citit undeva – poate provoca o uscăciune sufletească şi spirituală vecină cu barbaria. Nu, nu e cazul meu. Confortul meu material a fost şi este aici în Israel mai degrabă mediocru dacă nu chiar submediocru. N-am râvnit şi nu m-am zbătut niciodată pentru avere. (Banii nemunciţi nu m-au atras iar cei munciţi au fost, în condiţiile prevalente şi la Bucureşti, şi în Israel, neaducători de profituri.) Lipsită de fantezie în materie de parvenire, marcată, probabil, de restricţiile însoţind falsul egalitarism din perioada comunistă în care s-a consumat – în scârba şi revolta interioară – cea mai mare parte a vieţii mele adulte, diminuată, totodată, în ambiţiile mele sociale şi profesionale de un cronic deficit de energie, multă vreme nu am înţeles, pur şi simplu, la ce mi-ar folosi banii.

Casa din Bucureşti în care locuiam (ce-i drept cu chirie, dar ce importanţă avea?), obţinută printr-un joc fericit al întâmplării, era destul de spaţioasă şi frumos aranjată, îndeosebi sufrageria: mobilă de calitate – bufet masiv de mahon lăcuit cu placă de marmură italiană, plin pe dinăuntru cu servicii de masă şi ceai purtând marca Rosenthal sau Limoges, apoi covoare de Buhara, pian de concert Bechstein, lampă de Murano cu 12 braţe ce aruncau reflexe roz-violet, plus diferite obiecte ornamentale la fel de preţioase – cristaluri împrăştiind mii de scântei, vase japoneze sau din sticlă de Boemia, porţelanuri de Sèvre, tablouri de preţ şi multe altele care aparţinuseră cândva părinţilor mei, apoi, după divorţul lor, exclusiv mamei mele. Ca urmare a căsătoriei ei eşuate, după ce am părăsit Chişinăul şi apartamentul spaţios de deasupra Băncii Marmorosh Blank unde tatăl meu era subdirector, toate fuseseră transportate la Bacău în casa bunicilor, devenită casa copilăriei mele, pentru ca peste ani să ajungă în locuinţa noastră bucureşteană din Nicolae Iorga.

Până la vârsta de 13-14 ani, când m-am întilnit cu primele iubiri candide, primele dezamăgiri în relaţiile cu băieţii, dar şi cu marile întrebări despre viaţă şi ţelurile ei, copilăria mea băcăuană n-a fost tocmai trandafirie, poate şi pentru că am crescut fără tată, după părerea mea, personaj destul de necesar pentru evoluţia psihică a fetiţelor. Când îmi vorbea despre el, mama nu folosea un nume propriu, sau rolul lui biologic, ci numai un substantiv comun: ticălosul. Fusese marea ei dragoste, primul bărbat din viaţa ei de „jeune fille bien rangée” şi nu îi putuse ierta niciodată trădarea: o înşelase urât, fără ruşine, cu cea mai bună prietenă a casei, devenită, datorită manevrelor lui, nelipsită în existenţa lor de zi cu zi; se îndrăgostise nebuneşte de această femeie băgăreaţă, fâşneaţă, sigură pe ea şi farmecele ei erotice, pentru care îşi părăsise copilul, tânăra soţie (inclusiv zestrea ei frumuşică) şi poziţia socială invidiabilă pe care o deţinea la bancă şi la Chişinău în general. Din bogat, devenise, după spusele lui, sărac lipit, drept care refuzase în mod consecvent să plătească pensie alimentară sau să se implice în orice alt fel în educaţia şi întreţinerea fetiţei. În schimb, acesteia îi fusese interzis, la fel de consecvent, orice contact fizic, epistolar sau de altă natură, cu tatăl nesimţitor.

Peste ani, studentă (căministă) la Bucu-reşti, încălcasem consemnele repetate ale mamei, cedând insistenţelor „ticălosului” de a-i face o vizită la domiciliu, unde trăia cu acaparatoarea lui consoartă în condiţii realmente modeste. Am verificat-o într-un fel pe mama şi totodată mi-am satisfăcut o curiozitate şi dorinţa de a o examina fără patimă, cu ochi reci de adult, pe femeia care-i sucise capul tatei şi care nenorocise două vieţi. Ei bine, Hermina nu mi-a plăcut, nu mi-a plăcut chiar deloc. Era exact tipul de om care îmi repugnă: şmecher, lăudăros nevoie mare, cu o automulţumire nemărginită. După aceea, am regretat fierbinte că, trecând peste (re)sentimentele mamei, i-am dat în mod indirect o satisfacţie unei persoane care nu numai că se pricepea de minune să smulgă taţii bogaţi de lângă copiii lor, dar nici măcar nu părea să fi cunoscut în viaţa ei apăsarea unei remuşcări sau senzaţii de culpă. A vrut să se strecoare în existenţa mea cum se infiltrase în cea a tatei, folosind o varietate de sclifoseli, giugiuleli şi tertipuri ieftine, dar nu am mai marşat.

Bunicul meu era bun ca pâinea caldă, ofta de când îl ştiam din cauza vremurilor, dar aceea care purta pantalonii şi care conducea realmente „afacerea”, era soţia lui, de care îmi va fi teamă când voi fi ceva mai mare, şi care nu corespundea deloc idilicei imagini a bunicii duioase şi mângâietoare, alintându-şi nepoţii mai mult decît o făcuse cu propriile odrasle. Mama îi era fiică nespus de devotată, nu ieşea din cuvântul ei nici pe atunci, nici mai târziu. Eu n-am fost la fel, mă gândesc de multe ori cu tristeţe şi căinţă la toate neînţelegerile pe care le-am avut cu ea în anii celui de-al doilea mariaj al meu.

Bunicul era posesorul unei distilerii de mare faimă în oraş, precum şi a unei fabrici de spirt la Podul Turcului, condusă de fiul său mai mare. Distileria se afla în acelaşi corp de case cu noua şi spaţioasa locuinţă cu coloane albe din spatele grădinii publice, unde ne mutasem odată cu ascensiunea bunicului în plan social şi material. O lungă terasă dădea în faţă spre o grădiniţă de toată frumuseţea, îmbălsămând aerul cu trandafirii, bujorii ei roşii şi liliacul agăţător, (ceea ce degeaba ai fi căutat în parcul de vis-à-vis, înzestrat ce-i drept, cu bănci şi un chioşc pentru fanfara duminicală). Aici mă întâlneam în vacanţe cu verişoarele din Podul Turcului şi cu o altă verişoară mai mare din Bucureşti, care avea mereu în jurul ei o cohortă de admiratori băcăuani (un motiv în plus nu numai pentru a o invidia, ci şi pentru a visa la evadarea mea într-un Bucureşti enigmatic, deţinător al tuturor secretelor pentru atragerea băieţilor, dar şi pentru delectarea ochilor şi a minţii). Cu toţii îşi făceau veacul pe terasa din faţă, unde răzbăteau adeseori nocturnele chopiniene sau sonatele beethoveniene pentru pian. Era mama, care cânta în micul ei apartament din casa bunicilor, unde îşi adusese de la Chişinău pianul Bechstein. Cele două camere din faţă ale mamei, replica palidă a apartamentului ei de altădată, erau totuşi cele mai mari, mai frumoase şi mai elegante din toată casa. Mama era subţire, drăguţă şi modestă, tot ce punea pe ea îi stătea bine. Nu juca niciodată cărţi, nu participa la jour-uri ca alte femei tinere din oraş, şi, oricât ar fi fost de curtată, prefera să se ocupe de mine, predându-mi pianul şi limbi străine. Mai târziu, în timpul regimului comunist – nu pe vremea fascismului, când afacerile bunicului au trecut pe numele unui boier local – am fost reduşi la o stare de sărăcie lucie, şi mama a ţinut casa ani de zile cu lecţiile ei de pian. M-am întrebat mai târziu dacă Eugen, fiul meu, a moştenit talentul muzical de la ea sau, poate, mai degrabă de la Alexandru, tatăl lui, care, cu o memorie muzicală excepţională (mama nu o avea) mai cânta pe de rost „Sonata Lunii” după ce timp de decenii nu atinsese clapele pianului.

Eram o fetiţă sfioasă, nesigură pe ea, poate pentru că mă ştiam cam grăsulie şi mama nu contenea să mă dăscălească: „Tu nu eşti frumoasă, trebuie să fii cuminte şi serioasă şi să înveţi bine”. Când, pe la 13 ani, bătea la uşa noastră vreunul din cei doi băieţi mai mari cu care, împreună cu alte două fete, formam un mic cerc de prieteni (Ou sont les neiges d’antan? Astăzi nu mai am nici un cerc de prieteni şi nu-mi mai bate nimeni la uşă!), mama le răspundea invariabil: Gina e ocupată, are lecţie de pian, sau „E la ora de engleză”. Erau anii prigoanei antievreieşti, dar eu, trebuie să mărturisesc, n-o simţeam cine ştie ce; asta dacă las la o parte faptul că purtam steaua galbenă, că nu era zi în care să nu mănânc bătaie de la huliganii din grădina publică când mă întorceam acasă, sau că în cele două camere frumoase ale mamei se perindau – datorită rechiziţiilor – diferiţi ofiţeri români, în general, spre norocul nostru, destul de cumsecade şi bine crescuţi. Cred, oricum, că trăiam tare cu capul în nori, ruptă de realităţi. Când am aflat peste ani, aici, în Israel, că evreii din Bacău erau urmăriţi pe vremea aceea de teama de a fi deportaţi, am picat ca din lună. Mergeam la Liceul evreiesc (mixt, deci destul de amuzant) din localitate, unde aveam profesori excelenţi, selectaţi din rândurile intelectualilor evrei de mare cultură; începusem primele flirturi inocente şi nu mă omoram cu învăţătura (cu matematica şi fizica în special nu mă împăcam deloc); mergeam la gârlă cu prietenii şi jucam cu pasiune ping-pong în curtea unei colege. Uneori stăteam pe terasă şi înnegream de zor caietul cu scoarţe albastre pe care-l primisem cadou de ziua mea. I l-am oferit ocazional mamei, unul din poeme fiindu-i dedicat. Aşadar, primele mele versuri au fost scrise pe la 9-10 ani, fără ca din păcate să anticipeze o vocaţie poetică.

Mă văd cam la vârsta aceea pe o poză veche, îngălbenită: o fetiţă cu codiţe blonde, nici lungi, nici scurte, atârnându-i pe spate, cam bondocuţă – constat – de vreme ce pardesiul ei de şcolăriţă, încheiat la toţi nasturii, sta gata să-i pleznească din încheieturi. E aşezată pe un scaun, lângă Silvia, prietena ei cea mai bună, dar în timp ce Silvia se uită drept înainte cu fruntea sus, ea priveşte ruşinată, printre gene, cu bărbia în piept, de parcă ar orbi-o lumina prea puternică a soarelui de vară, de parcă nu ar indrăzni să înfrunte ceea ce vede în faţa ei. Un întreg destin – cu un episod special, acela care ar fi trebuit să dezmintă întregul, dar nu a făcut-o: cel dominat de întâlnirea cu Leonard Bernstein mi se pare prefigurat în acest zâmbet timid şi cam forţat, în această aplecare a capului ca sub o povară greu de suportat. Lumea zicea despre ea că e deşteaptă, ea dorea în secret să audă că e frumoasă (poate pentru a-i demonstra mamei că nu avusese dreptate când îi repeta de mic copil, „tu nu eşti frumoasă, ai grijă ce faci”).

Bovarică, ingrată cu propriile daruri, va aştepta marea iubire cu o intensitate monomană, abstrasă din contingent, care o va face să scape multe prilejuri: ale iubirii statornice la temperaturi suportabile, ale afirmării inteligenţei, ale folosirii, la timpul potrivit, a unor relaţii utile. Nu-i va trece prin minte că i s-ar cuveni unele lucruri, că ar trebui să le ceară sau să le înşface, să facă planuri şi să le pună în aplicare, coûte que coûte. Trăind în ficţiune, crezând pe fitecine pe cuvânt, aflând cu o întârziere ireparabilă ceea ce alţii cunoşteau din pântecele matern, va încasa lovituri mai mari sau mai mici, cu ochii plecaţi şi cu bărbia în piept, ca în poză. Până la un moment dat, când dragostea de mamă o va împinge să-şi depăşească natura, să încerce ceea ce nu încercase niciodată pentru ea însăşi. Dar a fost oare la înălţimea situaţiei? Este ceea ce se va întreba toată viaţa, inclusiv în paginile unor cărţi.

* * *

Adevărul e, că independent de albumul cu coperţi albastre, ideea de a scrie, de a mă elibera în felul bine cunoscut, de melancolie, de bovarisme, de frustrări, m-a însoţit, uneori până la obsesie, încă din adolescenţă şi din prima tinereţe. O obsesie care nu-mi dădea pace, care îmi crea sentimentul că-mi lipseşte ceva, chiar şi când îmi era lumea mai dragă. Mă vânturam de colo-colo şi imaginam în ritmul paşilor mei istorii neverosimile despre bărbaţi frumoşi şi nestatornici, despre femei frumoase şi superficiale, pricepute în a strica viaţa altora sub aparenţe amăgitoare – un noian de alte istorii despre marile dureri şi frământări ale unor oameni născuţi în zodii nefericite. Cam despre lucruri din astea doream să scriu pe atunci. Şi n-au lipsit nici îndemnurile mamei, nici ale prietenilor.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Rapsodie în alb-negru cu Leonard Berstein”

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii