Paradigma puterii în secolul al XIX-lea

Paradigma puterii în secolul al XIX-lea de Constantina Raveca Buleu

Argument

Cartea de faţă îşi propune să analizeze mutaţiile reprezentaţionale ale puterii din secolul al XIX-lea, pe o arie tematică interdisciplinară, care asociază reprezentările politice ale puterii cu cele sociale, filosofice, literare şi utopice. Am optat pentru secolul al XIX-lea deoarece reprezintă un domeniu fascinant de lucru, în care se concatenează deconstrucţia raţionalismului dominant al secolului al XVIII-lea, napoleonismul, ca focalizare a obsesiilor energetice ale unui secol preponderent individualist, şi ascensiunea irepresibilă a colectivismului revoluţionar, prin două dintre formele sale socio-politice de manifestare, burghezia şi puterea amorfă a masei.

Cele două vârfuri de sarcină ale secolului al XIX-lea, individualismul energetic amoral şi socialul aglutinant explică şi motivul opţiunii noastre pentru sintaxa socio-politică şi culturală a unui „secol lung”, reflectat, în domeniul literaturii, prin proză. Labilitatea cronologiei oricărui secol, datorată nesuprapunerii datelor calendaristice peste accepţiunea spirituală definitorie pentru fiecare dintre ele, ridică probleme şi în cazul secolului al XIX-lea. Strict temporal, el începe la 1801 şi se încheie la 1900, dar dacă se iau în calcul coordonatele sale istorice şi culturale, lucrurile se complică. Din perspectiva mutaţiilor principiilor politice, Revoluţia Franceză marchează în mod clar stilistica secolului al XIX-lea, însă, la palierul personalităţilor referenţiale, Napoleon domină detaşat scena acestuia.

La nivel economic, graţie dinamicii uluitoare a tehnologiei, debutul intervalului ajunge să nu mai aibă practic nimic în comun cu finalul său. În ansamblu, este evident că undeva pe parcursul secolului al XIX-lea s-a produs o ruptură esenţială, localizată de către Mihai Zamfir1 spre mijlocul veacului. Din perspectiva mutaţiilor spirituale decisive, fixarea punctului-terminus pentru acest secol se dovedeşte a fi la fel de dificilă, însă, dacă ne orientăm în funcţie de incidenţa simptomatică a experienţelor-limită, observăm că fin de siècle înseamnă mai mult decât o etichetă, că în proximitatea sa evoluează filosofia nietzscheană şi deschiderile operate de Husserl sau Bergson, poezia simbolistă, pictura impresionistă sau psihanaliza freudiană, că tot mai multe formule artistice şi filosofice intră într-o fază crepusculară şi reclamă o înnoire, fapt evident în anii premergători Primului Război Mondial. În ciuda acestor complicaţii, secolul al XIX-lea poate fi identificat cu ceea ce istoricii numesc „secolul lung”, adică intervalul cuprins între Revoluţia Franceză şi Primul Război Mondial. Epoca cuprinsă între 1789 şi 1914 „a fost una europeană”2, după cum constată Ute Frevert şi Heinz-Gerhard Haupt, deoarece acum Europa atinge apogeul puterii economice, politice şi culturale, dominând scena mondială, în ciuda avansului american accelerat.

Sintetic, am putea spune că secolul al XIX-lea debutează cu mutaţia de pe Revoluţia Franceză pe Napoleon şi se sfârşeşte în critica pe care Nietzsche i-o face burgheziei obediente şi degenerescente, deschizând calea unor estetisme specifice care apar în dandysm, avangarde şi în dispersia decadentă a culturii imperiale vieneze. Aici am inclus şi impactul european al psihanalizei, stilistic vorbind o ştiinţă de secol XIX, fără de care evoluţia secolului XX ar fi însă de neconceput.

Sub aspect metodologic, am urmărit modul în care secolul al XIX-lea resemantizează teme specifice ale secolului al XVIII-lea, marcând de multe ori o moştenire adversativă, respectiv modul în care obsesii, imagini şi simboluri ale puterii, cu extensiile ideologice implicite lor, continuă în secolul XX, realizând în acest fel o continuitate. De altfel, majoritatea complexelor socio-culturale ale primei jumătăţi a secolului XX – nihilismul, absurdul, energetismul expresionist, revoluţionarismul anarhist, antistatal, universalist şi federalist – pot fi explicate doar prin retroactivarea lor spre rădăcini adânc înfipte în secolul al XIX-lea. În consecinţă, am interpretat secolul al XIX-lea ca pe o placă turnantă înspre articularea modernismului european major, care merge practic până la contracultura anilor ’60, când se reconverteşte în postmodernism. Este sugestiv de pildă faptul că multe dintre tezele constituţionalismului european de după 1945 îşi au originea în filosofia politică a secolului al XIX-lea, tot aşa cum economismul secolului XX nu poate fi separat de liberalismul de secol XIX (Adam Smith, François Guizot, Herbert Spencer etc) şi de critica marxistă. Ideologia totalitarismului secolului XX este de extracţie preponderent marxistă; pe de altă parte, o legătură cu secolul al XIX-lea o reprezintă şi fervoarea revoluţionară destructivă a liniei Trotzki – Che Guevara, originată în anarhismul exploziv al secolului anterior (Proudhon, Kropotkin, Bakunin, Godwin).

Un capitol masiv al volumului se ocupă de instrumentarea ideologică, politică, simbolică şi literară a lui Napoleon. Am inclus în acest capitol atât fascinaţia exercitată asupra contemporanilor săi de acest geniu versatil, cât şi extensiile apocrife ale mitului său politic. Cum poate fi folosit Napoleon ca instrumentar de putere simbolică după moartea sa e reprezentativ pentru psihoza politică a secolului al XIX-lea; în consecinţă, am urmărit, în cazul lui Napoleon, atât mostrele literare ale fascinaţiei exercitate asupra unor scriitori de primă mărime (Stendhal, Balzac, Hugo, Dumas, de Musset etc), cât şi reflexele ucronice ale mitului napoleonian, cum apar de pildă în Dacă Napoleon ar fi fugit în America, de H.A.L. Fisher, unde învinsul de la Waterloo traversează Atlanticul, se îmbolnăveşte de prea multa democraţie americană, devine un inadaptat, motiv pentru care merge spre sud, face joncţiunea cu Bolivar şi pune bazele Federaţiei Americii de Sud – o dictatură pe modelul a ceea ce el însuşi realizase în Franţa –, spre dezamăgirea lui Thomas Jefferson.

Un capitol derivat al napoleonismului îl reprezintă deconstrucţia răsăriteană, făcută de către Tolstoi şi Dostoievski. Pentru amândoi, Napoleon este exemplul cel mai funest pe care secolul îl poate oferi unei serii întregi de individualişti amorali, care, seduşi de „transcendenţa napoleoniană”, uită de existenţa principiului ordonator prim, care este Dumnezeu. Prin Tolstoi şi Dostoievski, Napoleon intră în obstrucţie, într-o măsură mai mică sau mai mare, cu panslavismul. Volumul urmăreşte variabilele acestei tensiuni, construită în ultimă instanţă pe două modele de putere suverană, cel autocratic, unipersonal, occidental, şi cel teocratic, răsăritean.

Am conceput această carte ca pe un traseu explicativ integrator, cu un prim capitol care tratează, pe o linie preponderent teoretică, despre diferite tipuri concrete de putere şi despre extrapolările lor fantasmatice, pentru a continua cu o analiză sintactică a secolului al XIX-lea, axată, pe de o parte, pe deconstrucţia postrevoluţionară a Franţei agitate din 1789, şi, pe de alta, pe expansiunea implacabilă a statului ca instanţă de secularizare, opusă Bisericii. Pe un plan complementar, am urmărit un fenomen pregnant al secolului al XIX-lea, şi anume persistenţa privilegiului aristocratic, a cărui putere este concurată de puterea burgheziei şi violent contestată de către mase. Intenţia cărţii este să demonstreze un proces de simultaneitate şi nu unul de consecuţie: aristocraţia, burghezia şi proletariatul emergent acţionează simultan, pe diverse paliere ale scenei puterii, în maniere diferite şi cu simboluri specifice, fenomenul cel mai interesant fiind acela al orizontalei socio-politice şi culturale în care se articulează toate aceste voinţe de dominaţie.

Centrul ideatic al volumului este dominat de către discursul filosofic al puterii, pregnant în secolul al XIX-lea, atât la Kant, Hegel, Schopenhauer, cât şi la Carlyle, Kierkegaard, Marx sau Feuerbach.