Făt-Frumos şi „Vremea uitată”

7,50 lei

Făt-Frumos şi „Vremea uitată” (eBook) – Mircea Muthu, Maria Muthu

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9789731727868 Categorie: Autori: , Anul apariției: 2013 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Auzit probabil de la tatăl său, „şezător în Bucureşti, mahalaua Udricani, între 1838–1844”, basmul e publicat de către Petre Ispirescu mai întâi în Ţăranul român, nr. 11 din 1862 sub titlul Povestea lui Făt-Frumos, sau tinereţe fără bătrâneţe şi semnat P.I. Va fi retipărit în Unirea, an II, 1862 şi, un an mai târziu, în Voix Roumanie, Bucureşti, an III 1863, nr. 20 cu titlul La jeunesse sans la viellesse et la vie sans la mort. Cu toate acestea, paginile noastre reproduc varianta definitivă a basmului din Petre Ispirescu, Opere, I, ediţie îngrijită, note şi variante de Aristiţia Avramescu.

Studiul introductiv – Făt-Frumos şi vremea uitata – şi comentariul pe text sunt, aşa cum sperăm, complementare. Adnotările fructifică achiziţiile exegezei contemporane, iar prefaţa propune alternative la interpretările cunoscute, prezente de altfel şi în secvenţele critice ordonate într-o antologie sui-generis. Biobibliografia rotunjeşte ediţia noastră comentată prin inventarierea, începând cu 1872, a tuturor ediţiilor basmului şi prin consemnarea principalelor texte critice.

Făt-Frumos şi „Vremea uitată” de Mircea Muthu și Maria Muthu

Povestea singulară despre vlăstarul împărătesc drumeţind spre „vremea uitată” şi apoi alunecând în definitivă uitare n-a încetat să provoace exegeza care i-a croit, cum se ştie, o cale regală în imaginarul românesc. Întrebările puse până acum n-au reuşit să istovească textul imprimat de „culegătorul-tipograf” Petre Ispirescu (1830 – 1887) în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. A fost retipărit de atunci în peste treizeci de ediţii, cu adnotările, comentariile, supoziţiile (dacă nemurirea e problema centrală, dacă e un produs într-adevăr folcloric, dacă intră în perimetrul tragicului ş.a.) şi, concomitent, cu contextualizările apărute din nevoia irepresibilă de a încercui specificitatea naraţiunii la meridianul nostru şi, pe de altă parte, de a o proiecta pe ecranul valorilor universale. Demersul din urmă e ratificabil de frecvenţa motivelor ce coagulează în sintagma construită – oare paradoxal? – pe o dublă negaţie: „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Secolul nostru nu i-a găsit variante integrale; de la Săineanu încoace s-au inventariat totuşi – diseminate într-un larg evantai geografic – segmente precum zânele promise, accesul la ţinutul interzis pentru muritorul de rând, îmbătrânirea rapidă a eroului, probele iniţiatice, interdicţia călcată ş.a. Or, istorisirea auzită probabil de Ispirescu de la tatăl său, un „şezător în Bucureşti, între 1838-1844”, le conţine aproximativ pe toate. Articulate însă într-o structură epică perfect echilibrată, ele primesc un relief simbolic, invitând la interpretări în chei diferite. Destinul fiinţei omeneşti, determinările sale spaţio-temporale, dar şi biologice (tinereţea şi bătrâneţea) impun un orizont de lectură ce absoarbe şi proiectează altfel comentariul aplicat pe text.

Ca majoritatea poveştilor româneşti Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este un basm prin caracterul său amfibiu şi structura generală de Janus sui-generis: trimiţând la istoria de obicei medievală, cu societatea specific ierarhizată (împărat, boieri, oşteni ş.a.) şi comportamentul redevabil, în esenţă, familiei ţărăneşti, el are în acelaşi timp nostalgia mitului, a timpului arhaic şi pe care intenţionează să-l recupereze. De aici, pe de o parte, perpetuarea unui set de „opoziţii” organizate oarecum sistemic precum timp arhaic / timp istoric, condiţie astrală / condiţie terestră ş.a.; de asemenea, existenţa, pe de altă parte, a unor ambiguităţi prezente de pildă în mixtura tonului solemn cu cel ironic din formulele iniţiale şi cele finale, în resuscitarea funcţiei psihopompe a calului năzdrăvan sau în importanţa drumului, respectiv a călătoriei („se duseră, se duseră şi iară se mai duseră”) ce leagă şi desparte tărâmurile. Dacă formulele uzuale intră în rama narativă, dacă antropomorfizările, numărul de probe şi de unităţi temporale („vreme de trei zile” etc.) ori semnificaţia primă a cutărui moment reafirmă apartenenţa la arealul folcloric, justificarea – epic, dar şi psihologic vorbind – a finalului poate aduce în discuţie intervenţia, niciodată mărturisită, a „culegătorului-tipograf”. Senzaţia de normalitate a sfârşitului omenesc („şi căzu mort”), îngemănată cu gustul de cenuşă al ireversibilului („îndată se şi făcu ţărână”) elimină obişnuitul zâmbet hâtru din formula de încheiere („…şi vă spusei dumneavoastră aşa”) şi scoate basmul din regimul elaborat de folcloristică.

Să observăm, mai întâi, că povestea e secţionabilă în două unităţi narative dispuse simetric: prima cuprinde istoria naşterii lui Făt-Frumos şi călătoria acestuia spre răsărit, la locul unde s-ar afla nemurirea; a doua este întoarcerea tânărului pe acelaşi traseu, orientat acum spre apus, îmbătrânirea rapidă şi moartea. Între ele se intercalează „vremea uitată”, în care prinţul, acum fără nume şi în absenţa calului, petrece seniorial, precum ar fi petrecut la împărăţia pe care a părăsit-o, deoarece „se desfăta în palaturile cele aurite, trăia în pace cu soţia şi cumnatele sale” ş.a. Astfel, lectura chiar şi de suprafaţă surprinde cei trei timpi ce vertebrează naraţiunea: istoria părăsită treptat – adaptarea la „vremea uitată” – re-găsirea şi părăsirea definitivă a unei alte istorii. Dacă genul proxim în cele două călătorii este caracterul lor iniţiatic, diferenţa specifică e, pentru moment, de sens (răsărit – apus). Basm despre o dublă iniţiere soldată, după opinia noastră, cu un dublu eşec Tinereţe fără bătrâneţe… poate fi citit în cheia modelului platonician inversat. Să reamintim că pentru Gânditorul Antichităţii eline Lumea Ideilor – perfectă, veşnică şi imuabilă – constituie obiectul cunoaşterii adevărate, ştiinţifice. Omul, în concepţia lui Platon, nu e decât o copie a Ideii, deşi el are faţă de animal un dublu avantaj: ştie că este muritor şi are conştiinţa stării sale de copie. Aceasta din urmă îl determină să încerce să ajungă la hypostasis-ul de puritate iniţială. În consecinţă, omul va trebui să se izoleze de tot ceea ce e corporal, senzorial şi să-şi reînvie, prin anamnesis, trecutul altfel imemorial. Numai în acest mod, prin „ascensiune inversă” (Ion Barbu), deci prin întoarcere (id est = rememorare) fiinţa umană poate spera să depăşească stadiul multiplului malformant şi să ajungă, mental măcar, la râvnitul Unu, acolo unde Adevărul, Binele şi Frumosul coincid – idee preluată, corijată şi dezvoltată după cinci secole în cosmologia plotiniană. În realitate omul trăieşte doar n o s t a l g i a întoarcerii până la capăt, or, neliniştitul Făt-Frumos ajunge efectiv în universul paradisiac, dacă ar fi să îl credem pe povestitor. Ca în orice poveste, tânărul e acompaniat de calul fermecat. Ajunge, e adevărat, însă numai după un epohé fenomenologic avant la date: iată, sosit „în pustietate”, prinţul „îşi împărţi toată avuţia pe la ostaşi”; purificarea continuă odată cu traversarea moşiei Gheonoaiei, „unde era o mulţime de oase de oameni” şi apoi a „câmpiei pârjolite” de răsuflarea Scorpiei pentru ca, în sfârşit, să ocolească doar („să sărim pe dasupra”, consiliază calul) pădurea deasă, virgină şi „cu toate fiarele cele mai sălbatice din lume”. Apar acum şi primele întrebări legate de comportamentul lui Făt-Frumos, în raport de obedienţă totală faţă de cal şi a cărui voinicie nu pare prea convingătoare. Atitudinea sa e mai degrabă expectativă şi mai puţin luptătoare, agentul activ prin excelenţă fiind patrupedul cu aripi şi grai omenesc. Mai mult, călătoria prinţului „trist şi dus pe gânduri” e performată parcă de o instanţă pământească supremă – „unchiaşul dibaci” – şi, oricât de ciudat ar părea, de împăratul care promite pruncului nemurirea şi, iarăşi, care, la sorocul celor cinsprezece ani, nu s-a arătat mirat şi nici surprins ci, semnificativ, „s-a întristat foarte”. Părintele ştia de bună seamă că tânărul trebuia să meargă până la capăt, „până voi găsi făgăduinţa”, cum subliniază acesta. Atmosferizat astfel şi datorită calului resuscitat în grajdurile împărăteşti şi după experienţa probabil ase-mănătoare, dar sigur eşuată a părintelul său, Făt-Frumos „ieşi pe poartă ca vântul”. El se angajează într-o aventură existenţială ce anticipează, prin dilatarea temporală, expli-caţia fenomenului fizic de către relativismul contemporan. Răsăritul e de fapt singurul indiciu, să-i spunem, spaţial. Marea dimensiune, s-a observat, e nu atât spaţiul, cât timpul din care / spre care Făt-Frumos alunecă în viteză cosmică, fie „ca vântul”, fie „ca săgeata de iute”. Cuplul om-cal trece mai mult „pe dasupra”, cu interludii de odihnă măsurând, de obicei, „trei zile şi trei nopţi”. Palatul nemuririi din inima pădurii nepătrunse de om e plasat, la prima vedere, într-o lume de o normalitate absolută. Lighioanele se îmblânzesc dintr-o dată, iar „o zână naltă subţirică şi drăgălaşă şi frumoasă, nevoie mare” îi întâmpină bucuroasă, dar uitându-se – de ce oare? – „cu milă” la Făt-Frumos care nici măcar nu descălecase încă. Aici, în ţinutul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte tânărul îşi pierde numele generic, în vreme ce calul, cu datoria împlinită, este lăsat „să pască pe unde va voi dânsul”. În acest paradis atemporal plăcerile – s-o recunoaştem! – sunt tot lumeşti: zânele îi oferă celui abia sosit „o cină plăcută”, servită cu poleiala bogăţiei materiale şi perisabile („numai în vase de aur”). Mai mult, tânărul se delectează cu „frumuseţea florilor” şi cu „dulceaţa aerului”: nerăbdător, acesta „se şi însoţi cu fata cea mai mică” şi – argument capital pentru artificialitatea paradisului – prinţul se îndeletniceşte cu „plăcerea vorbei”, specific omenească, ce face să treacă (totuşi) timpul şi prin care „se deprinseră unii cu alţii”. În consecinţă, ne putem întreba dacă tânărul urcă într-adevăr la hypostasis-ul dorit din faza prenatală sau, dimpotrivă, acesta coboară în „palaturile cele aurite” şi în fiinţa zânelor când bucuroase, când speriate? Că ţinutul acesta e totuşi fals e dovedit şi de faptul că timpul biologic/istoric nu dispare. El este rememorat şi sublimat de către prinţ, care „îşi spuse istoria şi ce păţi până să ajungă ca dânsele”, în tărâmul fericit.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Făt-Frumos şi „Vremea uitată””

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii