Cioran şi utopia tinerei generaţii

Cioran şi utopia tinerei generaţii de Mara Magda Maftei

Prefaţă

În instituţia culturii contemporane traversăm, fără putinţă de tăgadă, un exerciţiu de drastică şi dramatică reaşezare a codurilor de creaţie şi de receptare. Momentul este impus, credem noi, de tot mai superficiala educare a judecăţilor de gust. Timpul actual al culturii este unul extrem de labil emoţional, consacrarea omului de cultură ţinând din ce în ce mai mult de capacitatea lui de a fi manager al propriei creaţii şi mai puţin instanţă evaluabilă prin prisma şi la nivelul artefactului. Autorul nu mai trece în spatele operei, căreia ar trebui să-i dea deplin credit spre a-l reprezenta; astăzi rolul autorului creşte, el rămâne negustor şi protector al propriei opere dincolo de etapa creaţiei. Se adaugă la acest aspect şi o dominantă de caracter a culturii române contemporane, vădită şi prin numărul brusc mărit al istoriilor/pseudo-istoriilor literare ieşite în întâmpinarea publicului: dorinţa fermă de reaşezare a valorilor, după o grilă actualizată pe tiparele momentului, când se cer imperativ abandonate vocile exegetice validate în timp şi înlocuite cu noi analize socotite imparţiale prin simplul fapt că ar aparţine unor actanţi ai culturii care nu au experimentat momentele istoriei, sunt îndepărtaţi prin vârstă sau măcar prin formaţie de spaţiile problematice ale culturii române, în sincronie şi în diacronie.

Aceste câteva aserţiuni ne-au fost stârnite, prin contrast, de receptarea cărţii Marei Magda Maftei. Mărturisim din capul locului că am fost impresionaţi de felul în care autoarea a decis să se raporteze, la nivelul discursului critic, la suportul exegetic consacrat (ne referim aici la numeroasele eseuri, monografii, studii critice, articole de specialitate elaborate de nume sonore ale culturii naţionale sau europene, în marginea fenomenelor ideologice şi culturale ce definesc mecanismele de evoluţie şi paradigma generaţiei ’30). Pornim periplul nostru exegetic, contrar uzanţelor, tocmai de la analiza modului în care autoarea valorifică un foarte elegant corpus bibliografic, tocmai pentru că apreciem aşezarea într-un plan privilegiat a analizei făcute cu instrumente personale, precum şi focalizarea discursului asupra textelor de referinţă ale autorilor vizaţi. Mara Magda Maftei procedează la o atare abordare după ce şi-a însuşit, fără cusur, suportul teoretic, ideologic, etic şi estetic, religios şi socio-cultural pe care mizează în demersul ei evaluator. Cu alte cuvinte, deopotrivă structura şi miza cercetării care fundamentează acest volum se sprijină pe o cultură sedimentată şi rafinată îndelung, ce nu lasă loc de superficialităţi în judecăţile elaborate. Autoarea pare a se fi emancipat de sub întreaga serie de angoase, supralicitări, carenţe, animozităţi, mitizări şi demitizări făcute în pripă de voci mai mult sau puţin avizate, preferând conduita cercetătorului meticulos, care nu îşi permite să citească „la mâna a doua” esenţele tari şi sensurile matriciale ale culturii şi optează, implicit, pentru decodificarea şi aprofundarea lor după un protocol personal.

Cu atât mai interesant ni s-a părut gestul acesta recuperator cu cât autoarea adastă asupra a două structuri identitare extrem de dinamice şi predispuse, peste generaţii, la analize poliedrice: Cioran şi generaţia ’30 (şi punctăm aici multiplele nuanţe conceptuale asupra cărora autoarea va stărui periodic în lucrare: generaţia trăiristă, generaţia experienţialistă, tânăra generaţie).

Premisa lucrării pare să fie, la un prim nivel, preocuparea pentru stabilirea identităţii româneşti, cu pornire de la analiza paradigmei multiplu-semiotizante a generaţiei tinere interbelice, dar mai ales cu accent asupra principiului aşezării împreună a unor oameni-spectacol, înghesuiţi identitar în cutumele unui palier istoric ce îi raporta sever la dimensiunea europeană a existenţei.

Mara Magda Maftei a înţeles foarte bine că analiza lucidă şi corectă a fenomenului cultural în genere nu se poate face fără racordarea la sistemul extra-cultural, socio-istoric. Implicit, primul capitol al cărţii (Lumea românească în perioada 1918-1944) este elaborat ca un posibil argument deopotrivă pentru clarificarea codurilor de receptare a scriitorilor vizaţi în contextul epocii, dar şi pentru validarea substratului ideologic al constructului (cu o foarte pertinentă analiză a dihotomiei democraţie vs. autoritarism).

Pe drept cuvânt autoarea îşi asumă riscul de a se concentra constant pe lămurirea noii epistemologii fundamentate de Nae Ionescu, iniţial uşor în detrimentul personajului „central” al constructului exegetic. Nu trebuie să ne mire că o primă parte a lucrării ne propune un Cioran oarecum eclipsat de mentorul generaţiei, autoarea fiind foarte abilă în compatibilizarea opiniilor despre sisteme şi oameni. A înţeles perfect că, până la urmă, niciunul dintre exponenţii „tinerei generaţii” nu şi-ar fi împlinit menirea dacă nu ar fi existat acest reper matricial numit Nae Ionescu. Sub semnul lui se discută – cu textele pe masă! – problema României, problema identităţii generaţiei şi problema fiinţialului valid în cazul fiecărui membru al generaţiei. („Toată literatura de specialitate este de acord că trecerea lui Nae Ionescu în 1933 de partea Gărzii de Fier a însemnat debutul înregimentării politice a generaţiei interbelice. Eliade, Cioran, Ionescu, Noica s-au realizat, mulţi au suferit o adevărată cădere în istorie (Eliade), în această încercare de schimbare la faţă a României. Cu excepţia lui P. Comarnescu, E. Ionescu, M. Sebastian, H.H. Stahl, toţi tinerii l-au urmat pe Nae Ionescu în dezgustul său faţă de rege şi idolatria extremismului de dreapta. Tânăra generaţie era ortodoxistă şi spiritualistă, iar misiunea ei aşa-zis istorică era scoaterea ţării din statutul ei de anexă a marilor culturi”). Invariabil, în vecinătatea unei astfel de afirmaţii gândul ne-a purtat spre textele „Predaniei” (ediţie anastatică integrală), completată cu un Îndreptar ortodox cu, de şi despre Nae Ionescu (Editura Deisis, 2001, datorată diac. Ioan Ică jr.).

Aşezarea în epicentrul istoriei sau asumarea clivajelor pe care sistemul politic le generase este argumentată de autoare prin vocaţia generaţiei de a sta împreună într-o conduită coerentă: însuşirea treptelor de profunzime naeionesciene, fie că sunt cele care definesc naţiunea ca o comunitate de iubire, fie că sunt ataşamentele din 1933 faţă de Mişcarea Legionară sau atitudinile tranşante faţă de problema evreiască. Un demers privilegiat prin supleţea analizelor şi formularea unor puncte de vedere bine conturate este cel legat de problema relaţiei generaţiei ’30 cu legionarismul; nu puţine sunt, în cultura română, luările de poziţie privitoare la alianţele scriitorilor perioadei cu mecanismul incriminat, însă autoarea are răbdarea şi curiozitatea să parcurgă până la rădăcină înţelegerea fenomenului şi să elaboreze o serie întreagă de aserţiuni documentate cu privire la mulţi dintre actanţii generaţiei în discuţie. De remarcat este faptul că autoarea, aplecată asupra textelor lămuritoare, izbuteşte să păstreze dreapta măsură în înţelegerea fenomenelor istorice şi a mutaţiilor ideologice, stabilind conexiuni şi disocieri, reuşind chiar, pe anumite secvenţe, proiectarea – oarecum în regim de urgenţă – a unor întrebări retorice care, paradoxal, îşi aşteaptă răspunsuri de la orice potenţial cititor al operelor de referinţă ale lui Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Mircea Eliade, C. Noica, Mihail Sebastian ş.a.).