Nopțile lui Cioran

Nopţile lui Cioran de Nicoleta Dabija

Cuvânt înainte

Unii oameni, puţini e drept, îşi trăiesc dureros neliniştea de a nu putea fi în viaţă totul şi sfârşesc cu fiecare încercare copleşiţi de tristeţea nimicniciei. Ne referim aici la Emil Cioran, şi vom urmări cu predilecţie paginile de confesiune ale acestuia (caietele de jurnal, scrisorile, dialogurile întreţinute), despre care s-a scris mai puţin, dar care nu sunt din acest motiv mai puţin demne de consideraţie. Căci ele fac de asemenea viabilă experienţa metafizică a autorului nostru, căci ele redau cunoscuta patimă a îndoielii ce-l conduce pe acesta la interpretări negative extinse şi elaborate. Cioran nu propune nici o soluţie, lumea lui nu se explică în termenii salvării, pentru că ea înseamnă voluptate în contradicţii, în insolubilul existenţei. El sfărâmă fără a da putere unei construcţii noi, urăşte şi iubeşte deodată, relaţia esenţială e cea cu sine însuşi, totul se reduce la un mod de introspecţie parcă de la sine înţeles benefic.

Între trăirile care l-au marcat decisiv, vom ţine seama de luciditatea excesivă, paroxism al trăirii, fructul terifiant al experienţei insomniei. Ea este responsabilă şi vinovată de reflecţiile aspre, de continuitatea obsedantă a temelor. Pentru un om, ea este: „la plus grande expérience qu’on puisse faire dans sa vie”1. Plictisul, starea predominantă ce stăpâneşte nopţile albe, devine exasperant, de nesuportat, în clipele ce se „umflă”, dar nu trec. Resimţi atunci căderea „a doua”, „căderea din timp” în marginea dintre veşnicie şi trecere, brutal expulzat din ambele, un ales al destinului aparte, trăind pasionat, dramatic, extremul, ceea ce rămâne în ultimă instanţă.

Teoretic, temele creaţiei lui Emil Cioran (Dumnezeu, moartea, viaţa, răul imanent lumii, temporalitatea, libertatea etc.) împărtăşesc, cu deosebire atunci când sunt privite ca procedee literare, caracteristicile banalului. Dacă observăm, spre exemplu, ideea de Dumnezeu, se pare că sunt puţine lucrurile ce ar mai putea fi spuse, iar problema existenţei ori inexistenţei unei prezenţe suprapersonale nu mai preocupă. Atitudinea lăuntrică atestată de cărţile lui Cioran, de disperare a gândului îndreptat către zeu, dualitatea ascunsă ce i-a otrăvit clipele, ne îndreptăţeşte poate să ne asumăm răspunsul că nu omul e răspunzător de obsesiile sale, ci mai curând o forţă a destinului îşi alege personajul.

Astfel, primul capitol, oferă spre lectură, înainte de toate, apropierea omului de zeu ca realitate, dar nu în sens creştin, ci într-un înţeles metafizic, ca instanţă necesară, ultimul lucru la care viaţa noastră mai palpită, la care nu putem nicidecum renunţa. Conştiinţa „căderii în timp” provoacă omului rebeliunea contra Creatorului incompetent, vinovat de absurditatea Creaţiei. Libertatea spiritului cere o recunoaştere a laşităţii umane, a furiei ori uitării singurătăţii în refugiul divin. Căutătorul de Dumnezeu face tot ce-i stă în putinţă pentru a nu-l întâlni. Căutarea nu are capăt, dar omul refuză a se abandona credinţei. Dacă Friedrich Nietzsche anunţa, spre finele secolului XIX, „moartea lui Dumnezeu”, înţelegând prin această expresie un deces al moralei şi valorilor creştine în oamenii lumii moderne, Cioran merge încă mai departe, ucigând toţi zeii şi rămânând absolut singur. Dumnezeu este egalul pe care nu-l mai recunoaşte, în care nu mai poate să creadă. Strivit de incertitudini, ieşit împuţinat din răzvrătire şi obosit, necredinciosul rosteşte uneori o rugăciune ce-l alungă în spaţiul tragicei conştientizări a culpei şi o înnebunitoare singurătate îi tulbură fiinţa atunci.

Cel de-al doilea capitol va zăbovi asupra eului în ipostaza unicităţii sale determinate, printre alţi factori, de absenţa resimţirii unui loc propriu în lume. Ratarea fiind o prezenţă obişnuită în cultura română, cu o conştiinţă de proporţii demiurgice, Cioran evadează, însă ieşirea spaţială îi este nefastă, existenţa pari-ziană i se dezvăluie ostilă şi lipsită de virtuţile sporirii personale2. Dimpotrivă, i se revelează acum nimicnicia naturii umane, totodată, percepe ca un soi de mântuire experienţa exilului. În continuare, vom delimita între termenii de „solitudine” şi „însingurare” la Emil Cioran, făcând referire la un studiu al hermeneutului Hans-Georg Gadamer3. Singurătatea şi-a iubit-o poate cu deosebire, în timpul ei se confruntă cu sine însuşi, cu zeii, cu realitatea ultimă. Însingurarea e percepută ca pozitivă pentru eu, stare mult mai puţin dureroasă decât solitudinea, însă într-o mai mică măsură o experienţă vitală de vreme ce scapă suferinţei. Urmează elucubraţiile eului, de la înălţimile cereşti pe care le-a experimentat uneori la hăul abisurilor sale, de la scepticismul structural la nostalgiile ce-i dau afinităţi cu romanticii (cum sunt dorul de adevărata casă, înstrăinarea în lume, tentaţia lucrului naiv, cultul originilor etc.). Cel mai apăsător sentiment rămâne totuşi „a gândi împotrivă-ţi”, sentimentul care te sustrage percepţiei că eşti centru al unei lumi, dispreţul de sine devenind o dimensiune copleşitoare a existenţei. E lesne traversat drumul de la singurul om care a înţeles ceva din substanţa acestei lumi la conştientizarea nimicniciei personale, lesne de privit din afară, tulburător când este trăită.

Relaţia cu Celălalt constituie pentru Cioran cel mai adesea o povară. În ipostaza de bărbat, e situat în faţa Celeilalte, femeia suferindă în iubire, numită de Cioran „sfântă”, pe care lacrimile o trimit în mod imediat în trăirea cu voluptate a morţii. În ea, dragostea şi moartea sălăşluiesc deodată. Din împreunarea celor două simţiri se naşte melancolia, stare care-i inspiră bărbatului aflat în apropierea unei asemenea femei întrevederea consecinţelor ultime, transformându-l totodată într-un om singur, despărţit decisiv de alţii prin sinceritatea pe care şi-o asumă în verificarea acestei experienţe. Celălalt poate lua şi înfăţişarea unei etnii complet străine celei căreia tu îi aparţii. Poporului iudeu, căci despre el este vorba, i se aseamănă „metafiziceşte”, prin resimţirea sentimentului dezrădăcinării, prin cultivarea singularităţii, prin perceperea absenţei unui loc pe lume, a înstrăinării structurale. Gânditorul este un „jidov rătăcitor” în planul ideilor, aici dezlănţuindu-se zbuciumul neputinţei umane.

„Orgoliul lucidităţii”, rod al nopţilor de veghe, sădeşte într-un suflet bolnav, despărţit de iluzia vieţii şi decepţionat de zei ori de ce-i înlocuieşte uneori, o ură ce anihilează semenul. Omenirea e Altul ce vieţuieşte în inconştienţă, alături de care comunicarea ia dimensiunea imposibilului. Celălalt intervine din afară, putem uita uneori de dispreţul ce i-l purtăm, însă când pretutindeni unde te duc paşii te împiedici de prezenţa lui nefastă, nu poţi să nu observi şi să nu înţelegi decăderea, înscrisă parcă în natura umană. Şi deopotrivă, te pronunţi pentru dispariţia grabnică a celui ce deranjează fiinţa care valorifică solitudinea, pe omul cel mai singur.

Cum nu putem lăsa deoparte tema existenţei şi pe cea a sfârşitului, în limitele cărora a fost posibilă experimentarea situaţiilor extreme, transcendenţa ce dăruie sens exilului unui om ce a cunoscut privarea de sens a toate, ultimul capitol e unul al desprinderii din mrejele vieţii. Acest lucru se împlineşte odată cu înaintarea în plan metafizic pe calea îndoielii şi abandonului în moartea de fiece zi. De vreme ce ai trecut prin momentul cel mai de neînţeles, naşterea, înduri o constantă nelinişte ce se adânceşte între „a fi” şi „a nu putea să nu fii”, între o conştiinţă ce stă de veghe şi sentimentul zădărniciei ce instituie veritabilul infern al firii umane.

Viaţa nu poate fi concepută în absenţa morţii. Ea nu e suportabilă decât în numele situaţiilor excesive ale trăirii, când ai curajul să mori pentru o idee şi ideile mor epuizate de tine. Moartea e imanentă vieţii, drept pentru care suntem cumva îndreptăţiţi a gândi că finalul unui om nu poate aduce cu sine ceva nou. Când vidul înconjură şi macină orice, singură ideea sinuciderii reţine un conţinut pozitiv, întrucât prin ea existenţa devine suportabilă. În asfinţitul vieţii însă, când spaima de moarte te împietreşte, ca şi cum niciodată ideea sfârşitului nu te-ar fi obsedat, te trezeşti obosit şi profund neputincios în faţa limitei definitive. Din neputinţe au izvorât în Cioran ideile metafizice, tot ce nu era dovedea „un caracter pozitiv în ordine metafizică”4. Numai teama de moarte pare a ţine acum de o şi mai considerabilă profunzime a sufletului uman, de spiritul religios îndelung ascuns.

Concluzia va veni nu ca să lămurească paradoxul operei cioraniene, ci să lase deschisă interpretarea propusă.