Critica și creația

Critica și creația de Marian Victor Buciu

Identitatea variabilă

Prezentându-se ca romancieră – fapt desigur uluitor – încă de la vârsta de 8 ani, Monica Lovinescu îşi declară o vocaţie deturnată, dacă nu chiar frântă, care nu putea rămâne fără urmări, presupun că îndeosebi nedorite.

Jurnalistă pentru radio, se află în deplină maturitate, obligată la „opţiune”, neliberă, parcă, în libertate, ţintită pe ceea ce îi mai rămâne esenţial, dar restrictiv, adâncit în abuz: lucrarea memoriei asupra memoriei. O comuniune în aducere aminte între emiţătoare şi receptor(i), dincoace şi dincolo de aproape orice contact, cu excepţia celui auditiv. Ea vrea să se audă, să se reînregistreze în auditoriu. E, pe deasupra deasuprelor, să spun astfel, în fapt, într-un fel de subterană, la „vârsta când totul devine memorie” (Unde scurte. Jurnal indirect, Humanitas, 1990, p. 44. Pentru următoarele referinţe din acest volum notez paginile în paranteză). O memorie strivită – este verbul său explicit rostit-imprimat de la începutul întârziatelor Unde scurte – de istorie. Este strivită, nu salvată, cu toate că, prin exil, nu împărtăşeşte în mod concret destinul elitei româneşti, al intelighenţiei direct distrusă de ocupaţia sovietică.

Duce, fizic şi mental, o viaţă agitată, fapt surprinzător pentru cineva ţintit, care a optat, total, deopotrivă prin ştiinţă, putere şi voinţă – răstorn, exprimându-mă astfel, deliberat, actele proprii omeneşti. Scrie ca să rostească, ulterior, la apariţia tomurilor, poate că se va întâmpla să fi şi rostit pentru a scrie. Clară şi neclară deopotrivă îi apare ei însăşi munca. „Lucrez prost şi puţin” (Jurnal. 1981-1984, Humanitas, 2002), notează cu autocritică insatisfacţie la 16 iulie 1983. Lucrează, dar ce, se referă la scris sau la vorbit? Poartă o misie (ne)sigură.

Dezamăgire? Desigur, chiar una pronunţată, recunoscută, chiar evidenţiată. Într-un fel, însă, deturnat, înnobilat, colectivist-elitist, aş spune, nu singular. E o dezamăgită, s-ar spune, de lux, într-o companie strânsă, într-o colectivitate aleasă. Şi deturnarea lucrării ajunge astfel salvată, tonic contemplată. Este ea dezamăgită, dar trăieşte o anume dezamăgire de destin lucrativ, apare, aşadar, dezamăgită ca şi. Ca şi cine, ca şi cum? Monica Lovinescu li se alătură, cu de la sine ştiinţă, putinţă şi voinţă, lui Eliade şi Cioran. Cu ei, nu cu alţii, se uneşte în dezamăgire. Dezamăgirea unională, poate şi comunională, îi dă ei puterea de a fi, de a şti şi de a vrea. Ar îndreptăţi-o să gândească, să rostească, să scrie astfel constatarea lui Eliade că Cioran scrie doar aforisme şi a lui Cioran că Eliade nu trece de la erudiţie la idei. Chit că această perspectivă critică mutuală a celor doi este asprită, deşi şi îndurată. Izolare, stagnare, ratare – la care nu accede oricine. Ei se pronunţă critic împreună, iar ea li se alătură. Cu o perspectivă totuşi personală, de impas deplin, de blocaj: „nu mai aşteptăm nimic unii de la alţii”, însemnează la 25 iulie 1983. A fi dincolo de aşteptare? Nici nu mai caută explicaţii. Oricare motiv o poate servi. Suma motivelor: istoria vitregă, fără mamă, tată, Dumnezeu.

Dar nici istoria nu este totul, nici ea nu este suficientă în destinul său identitar. Monica Lovinescu se explică (şi) altfel, mai ales, poate, astfel: ca moştenitoare, exclusiv pe cale paternă. Cauza şi vina le află în „sentimentul dominant al zădărniciei pe care tata mi l-a transmis şi mie”, consemnat la 12 septembrie 1983. Aici, mama nu există. Mama, strivită într-alt fel de istorie, cu verbul care o face să fie, însă, ca şi fiica, pare mental inocentă, fericită, în anonimatul ei public. Tatăl, modelul cultural, a format-o şi deformat-o, cu propriul ei acord, ambiţionând-o, obligând-o la decepţie. Dar şi de data aceasta, ea nu se evaluează singură. Nu este deloc convinsă, rămâne doar învinsă, există în parte, nu ca întreg, devine doar efect (al tatălui, al istoriei), nu şi cauză.

Când crezi că totul există în orizontul nimicului, cum să lucrezi, ce să mai lucrezi? A face dispare, înghiţit de a desface, de simulacrul factual, aşa încât istoria însăşi se înfăşoară contrafactual, înaintea abordării ei hermeneutice. Nu mai există „nimic de făcut” pentru România, subiectul şi obiectul pe care se centrează Monica Lovinescu. O spune conjunctural. Nu scrie în stare febricitantă, singura mobilizatoare pentru Cioran, pentru a simţi enorm şi a vedea din interior – nu ca I. L. Caragiale, ficţional şi motivat de împrejurări – „monstruos”. Caragialescă, nu cioraniană, Monica Lovinescu pare că se joacă, în fapt nu o face, deşi darul histrionic nu-i rămâne străin. Nu se mai poate face nimic pentru ţara părăsită, prădată cu totul, notează acum, dar, după scăderea febrei, dezamăgirea interioară trece în amăgire exterioară: poate că mai e ceva posibil? Crede în prefacerea ori refacerea istoriei? Crede că este absurd să nu creadă, nu ar mai fi viaţă în dezamăgirea finală.

Îşi adaugă o mistică morală autosalvatoare, dominatoare. Notează, la 22 octombrie 1983, şi cred că o face cu satisfacţie, oricât de pasageră, că „îngeri”, nu altceva, sunt Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, după cum spune poetul Miron Kiropol că ar fi spus soţii Sonia şi Lucian Raicu. Păzitori, mediatori? Iar cineva, nu la fel de agreat, de aceea mult mai puţin măgulitor, îi va numi mentori ai celor care se opun.

Cum mai nimeni nu este pe lumea noastră de capul lui, şi o târguială întreprindem cu toţii, fiecare îşi plăteşte preţul, „marfa” atractivă este în cazul ei morala. Morala ca marfă? Da, apare inevitabil, din păcate. Nietzsche prindea exact caracterul omului: echivalent adevărului suportat. Se înţelege că indiferent de provenienţa acestui adevăr. Trece pe lângă adevăr, cu sau fără ştiinţă, (şi) intelectuala care i se devotează? De bună seamă. De-ar fi să luăm în seamă cât recunoaşte într-un sens moral expiator. Pare tare adevărul de a mărturisi minciuna. O ştie, ca mulţi alţii. Aşadar, luăm aminte că şi ea nu înfruntă, mereu, tot adevărul. Minte, cum se spune, prin omisiune: nu spune că nu-i place, dar nici că-i place, un spectacol de, altfel bine apreciatul regizor, Lucian Pintilie: Arden – 29 martie 1984. Să nu credem că acesta ar fi un fapt accidental. E doar un caz dintre alte necazuri.

Nu confundă însă iluzia cu realitatea mistică. De aceea nu face nici caz, nici necaz, şi nici haz, de îngereala atribuită pe calea confinităţii. Nu între mistici se vede Monica Lovinescu, unde îl descoperă, însă, şi pe Virgil Ierunca, dar între sceptici. Iar scepticii nu sunt credincioşi, ei sunt, într-un fel anume, doar creduli. Pentru că scepticii sunt credincioşi din voinţă, fără deplină cunoaştere şi putere. Monica Lovinescu îşi declină slăbiciunea, cu obiectivitatea care implică şi un vag elogiu: doar misticii cunosc viaţa adevărată, ştie şi scrie la 8 mai 1984. Fals asumat: individual, colectiv, familial, istoric. Rămâne doar măsura de adevăr, în jocul grav al vieţii. Instrumentul de măsurat potrivit: etica. Să nu ne grăbim şi să-i afirmăm un fel de maximalism etic. Acesta ar fi pur mistic. Un minimalism moral o vizitează şi pe Monica Lovinescu, în părtăşie – cum se spune în limba veche bisericească, mistică – familială şi totodată istorică şi cu Virgil Ierunca. Pe acesta, iată-l, aprobat de ea, într-o replică dată lui Valeriu Cristea, pus odată în postura integralismului moral: „alţii sunt nevoiţi să se mai murdărească pe mâini” – 9 august 1984. O autojustificare menită să lege exilul de ţara prădată. O punte, măcar, de dialog.

Dezbrăcată de costumaţia scenică şi „istorică”, în jurnal, ca înaintea oglinzii, Monica Lovinescu nu se ascunde în aspiraţia ei comună, superficial-liberă şi abia aşa îndestulată: „Mâncăm stridii şi bârfim ca-n vremuri bune.” – 26 decembrie 1984. Severitatea i se înmoaie sentimental, nostalgic, virează spre ţară, spre România profundă, spre Cruşeţ, satul ştiut din copilărie.

Când istoria se întoarce pe partea care părea uitată şi respiraţia i se normalizează, Monica Lovinescu iese din vis, de fapt din coşmar. Iese din imaginar şi amăgire, cade în sinele fatalmente dezamăgitor. Împreună cu Virgil Ierunca, se-ntrebă „dacă nu ne-am înşelat dedicând unei Românii fictive o întreagă existenţă” (Jurnal. 1990-1993, Humanitas, 2003, p. 271). Voinţa nu a fost de ajuns, n-a accesat ştiinţa şi puterea, n-a distrus sentimentul erorii. Voinţa însăşi a fost deturnată. Dar a fost o voinţă? Înşelată nu ajunge decât o voinţă involuntară, nevoită, nepotrivit autoimpusă.

Istoria ca teatru nu trage cortina, iar piesa continuă în paralel cu viaţa personală, subterană. Deşi fiind acum numiţi „mentori ai opoziţiei”, cei doi soţi, „tovarăşii” de viaţă şi istorie, nu mai acceptă orice invitaţie în ţara natală, o refuză pe a lui Petre Sălcudeanu, noul dar discreditatul ministru al culturii.

România nu ajunge condamnată, dimpotrivă, apare apărată, pentru că ţara a rămas, „este un spaţiu al omeniei”, o spune Monica Lovinescu în Unde scurte. Jurnal indirect. Îşi arată nu un om, ca Diogene, dezamăgitul fără rest, îşi indexează, în sens pozitiv, omenia. Omenia nu este distructibilă, ea îmblânzeşte istoria. Sau o depăşeşte. S-ar spune că o înşală, se foloseşte de ea, nu pe ea pariază, cel puţin în cazul românesc. Voinţa de istorie este de-a dreptul ignorată. Altă cale ştiută de putere ajunge miza reală „nu prin istorie ne putem impune lumii, ci prin cultură” (Seismograme, Humanitas, 1993, p. 110). (Dar tot jurnalista culturală este cea care rămâne sceptică faţă de rezistenţa prin cultură.) Impunerea s-ar produce nu de la sine, nu de pe azi pe mâine, nu prin autoamăgire, prin simulacru de creaţie, artă, cultură. Măsura operantă rămâne luciditatea, aspră, biciuitoare şi trezitoare de conştiinţă. Nu este deloc o cale abia descoperită, aceasta, raţională. Monica Lovinescu înlătură şi ea universalitatea ca iluzie, prin traduceri ştampilate ideologic, plătite cu totul perdant, falimentar din concept. Sunt traduceri făcute înainte sau după impunerea unui realism socialist autohtonizat, trecut printr-o scurtă paranteză de insuficientă liberalizare, dovedind că oricând întoarcerea poate fi posibilă la modul totalitar după iulie 1971. Oricât s-ar spune că există şi o frică a sistemului faţă de tinerii creatori, în speţă scriitori. Revista Contemporanul anunţă că, din 1945 până în 1966, s-au tradus, în 45 de ţări, 1400 titluri româneşti. Prestigiu, măcar prin număr? Fals, spune Monica Lovinescu. Desculţ de Zaharia Stancu a rămas nevăzut, Groapa lui Eugen Barbu a avut „vreo două notiţe”. Exilaţii sunt cei recunoscuţi.

Curajoşi faţă de stăpâni, dar nu de faţă cu ei, aşa spune că sunt românii cineva din interior, dar numai în stare de beţie, fiziologică şi nu ideologică. Este vorba despre prozatorul Fănuş Neagu, în relatarea lui N. Balotă, el însuşi cu un parcurs recunoscut ca fiind sinuos, la 9 mai 1984. Populaţie, nu popor, iată ce sunt românii, în expresia atribuită aici, la 16 septembrie 1984, lui C. Noica.

Specificul sau identitatea etnică, în cazul românesc, sub comunism, s-au schimbat, dar prin involuţie, în mod alert. Transformaţi, adică alteraţi, înstrăinaţi acasă, românii intră într-un purgatoriu profetizat de jurnalistă sau, să rectific, de diaristă.