O carte pe săptămână

18,30 lei

O carte pe săptămână (eBook) – Ştefan Borbely

  Hurry up! Sale end in:
Golește
ISBN: EB9789731925721 Categorie: Autor: Anul apariției: 2012 Colecție:
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

Cartea de faţă prezintă jumătatea pedantă, disciplinată a celui care a scris, ca un program personal de evaziune, Visul lupului de stepă: 52 de texte, dedicate scriitorilor români, formează aici un „an ideal” consacrat literaturii recente, compus din respect pentru munca altora, din admiraţie şi entuziasm, dar şi din responsabilitatea critică a disocierilor lucide, tranşante, atunci când cazurile o impun.

O carte pe săptămână de Ştefan Borbely

RAFINAMENTUL SENECTUŢII

Acţiunea din Eupalinos sau Arhitectul, de Paul Valéry, se petrece în moarte. Ambii protagonişti, Socrate şi discipolul Fedru, fac o trecere în revistă a vieţii pe care au consumat-o în lumea de sus, şi se-ntreabă ce anume ar face dacă le-ar fi dată şansa de a o lua de la capăt. Printre altele, Socrate spune că trauma pe care el a resimţit-o când s-a văzut nevoit să coboare în lumea lui Hades nu se poate compara cu şocul letal de care trebuie să fi avut parte tânărul Fedru, pentru simplul motiv că el a trăit viaţa ca moarte încă de sus: n-a fost atent la frumuseţea lucrurilor înconjurătoare, n-a avut ochi pentru ceea ce era în jur, decât pentru idee, adică pentru o himeră, a cărei atingere presupune o anume, voluntară şi premeditată, mortificare.

Un adevărat înţelept, meditează filosoful, trebuie să fie bătrân încă de tânăr, ceea ce face ca şi întâlnirea cu Charon să i se pară mai uşoară. Nu la fel se întâmplă cu tinerii: năbădăioşi, violenţi şi senzoriali, măsura lor e ignorarea morţii, chiar dacă vorbesc prea mult, eroic şi nesocotit, despre ea. Parcurgând cu imensă plăcere complicitară Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, de Livius Ciocârlie (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005), aş putea chiar crede că există două comportamente în faţa bătrâneţii şi morţii. Unii vorbesc prea mult de ele. Alţii şi le interiorizează. Primul comportament presupune exorcizare prin cuvânt, estetizare, pe când al doilea este anxios, grav, catastrofic. De partea cărei atitudini este Livius Ciocârlie?: „Scriu despre moarte şi sunt bucuros. Ce poate fi asta altceva decât frivolitate? Frivolitate să fie, dar este una de care sunt mulţumit. Slavă Domnului, până acum nu mă tem. Mă tem mai mult de bătrâneţea dusă prea departe.”

Îmi vine în minte Gustav Aschenbach, bătrânul scriitor al lui Thomas Mann, în preajma morţii, la Veneţia, îndrăgostit de un copil. Înaintea sfârşitului se pomădează: merge la un frizer, îşi schimbă înfăţişarea şi hainele, cere să fie întinerit, estetizează infinit şi culpabil o trecere pe care o putea trăi demn, cumpătat, aşa cum şi-a trăit întreaga viaţă. În cazul acestei tipologii a morţii, sfârşitul transfigurează; arată altfel de cum ai trăit până atunci, ca un soi de trădare de sine (dacă nu apostazie). Cred că o asemenea situaţie a vrut să evite Livius Ciocârlie, atunci când a decis să scrie Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei: să nu fie luat prin surprindere, să nu fie trădat de propria sa biologie, obligat să plonjeze, cu luciditate şi resemnare, în ceva inedit, în necunoscut. Volumul – ca şi toate cele precedente ale acestui om exemplar, pe care poţi fi mândru că l-ai cunoscut – familiarizează: mută sfârşitul din zona necunoscutului în aceea a cunoscutului, a familiarităţii. În acest fel, el transformă cumplitul în tandreţe, răspunzând programului existenţial şi – de ce nu? – artistic al unui om pentru care obiectele sunt familiare doar atunci când, de prea multă folosinţă, marginile lor devin moi, catifelate. Volumul dă dovadă de o percepţie meşteşugărească asupra bătrâneţii şi a morţii, transformând spaima în monolog estetic. Nimic strident în textura cărţii, nici un cuvânt la nelalocul său: doar termeni simpli, nespeculativi, făcuţi să se armonizeze într-un ritual de organicizare.

Şi, pentru a folosi un alt termen, într-un soi de pedagogie a bătrâneţii. Bătrânii, de regulă, sunt rapace: vor să ia cu ei prea mult, cu cât se apropie mai mult de moarte. Puţini – şi Livius Ciocârlie este unul dintre ei – ajung la înţelepciunea că în procesul sfârşitului ceilalţi trebuie eliberaţi: că moartea reprezintă, întotdeauna şi fără resturi, o asumare extremă a solitudinii. „Trecem prin mai multe bătrâneţi – scrie autorul. – Foarte bătrân eşti când nu te mai poţi despărţi sufleteşte de cine s-a înstrăinat. Foarte bătrână e mama după ce i-a murit copilul. Bătrâni de tot, cum nu e bine să ajungă nimeni, am fi când noi l-am uita pe Maxone, cum l-a uitat pe Relu mama B. Bătrâneţea asta sper să nu o apuc.”

Vorbeam mai sus de un ritual (regresiv) de organicizare. Îmi povestea cineva un detaliu impresionant, a cărui veridicitate nu am cum să o verific, dar îmi place mai mult fără. Spunea respectivul că în progresia finală a bolii, Cioran a uitat încetul cu încetul franţuzeşte, suprastructura sa lingvistică s-a estompat, apoi s-a şters cu totul, pentru a da la iveală, ca pe un palimpsest, româna neaoşă a copilăriei. Nu ştiu dacă analogia se potriveşte sau nu, dar am avut şi eu impresia, citind Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, că aici se produce un proces similar: autorii francezi, atât de iubiţi de către autor odinioară (şi nu numai din raţiuni profesionale, ci în primul rând din motive de dialectică opozitivă, cârtitoare), se estompează, pentru a lăsa locul acelor maeştri ai organicului cosmic, care sunt ruşii – şi, evident, Bibliei sau textelor sacre. Iată, de pildă, un citat din Maxim Gorki, reprodus la paginile 15-16: „O lume liniştită era în jurul lui şi în lumea aceasta se înfăptuia neîncetat creaţiunea tăcută a naturii, se înfiripa fără zgomot viaţa pe care moartea o loveşte totdeauna, viaţa rămânând, totuşi, de nebiruit; în pacea aceasta lucra încet şi moartea, lovindu-le pe toate, fără a câştiga victoria. Iar cerul albastru strălucea de o mare frumuseţe.” Alţi ruşi citaţi: Dostoievski, Vasili Rozanov, Nadejda Mandelştam. Şi Osip, cu un reproş către Nadejda, pe care s-ar cuveni să-l recitească toţi cei care cred că se scrie prea multă poezie în România: „De ce te plângi? Poezia este apreciată doar aici la noi, doar aici eşti ucis pentru ea.”

Citeam, nu de mult, sumarul volumelor de memorialistică publicate la noi după decembrie 1989, făcut de către Dan C. Mihăilescu (Literatura română în postceauşism, I., Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare). De regulă, scriitorul român se foloseşte de puterile care i-au mai rămas ca să le dea o ultimă lovitură piezişă duşmanilor şi prietenilor – aşa, încât să se audă până în Eternitate. Nimic din toate acestea în volumul lui Livius Ciocârlie, din raţiuni de stil: altminteri, ne aflăm, şi aici, în faţa unuia din cei mai buni cititori de care dispune în acest moment cultura română. Autentic fiind, Ciocârlie are şi geniu: nu unul năvalnic, tumultuos sau faustic, ci unul blând, tandru şi cuminte, înălţat deasupra convingerii – reiterate şi în acest volum – că el veghează la catafalcul unei opere neînsemnate (ceea ce, oricât l-am contraria pe autor, numai adevărat nu este).

Însă, odată cu trecerea vremii, Ciocârlie a transformat cultura într-o foarte caldă formă de solidarizare. Sunt citaţi mulţi autori autohtoni contemporani în Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, admirativ şi cu participare. Andrei Pleşu în primul rând, dar şi alţii, mai mici sau mai mari, sau timişorenii (din rândul cărora Mihăieş tot de bătrâneţe se ocupă!). Două lumi se completează în carte: Timişoara profesiei, articulată pe Banatul fabulos al formării, din Burgtheater sau Clopotul scufundat, şi Bucureştiul senectuţii. Ambele – poate nu întâmplător –, transfigurate livresc, nu trăite de-a dreptul. Între ele, ca un intermezzo familiar, de viaţă, Luxemburgul lui Maxone, al nepotului. Ce vede Ciocârlie acolo? Ziduri care se surpă şi despărţiri: „Stăm pe terasă. În dreapta, un zid vechi, întins până departe, acoperit cu frunziş. În stânga şi în faţă, mici grădini. E sigur, e aproape sigur că n-o să mai venim aici. Îmbătrâneşti de câte ori te desparţi definitiv, fără să şi mori. De multe ori, nu ştii. Crezi că ai să te întorci. În realitate, o poartă şi o vârstă s-au închis. N-o să mai venim aici şi nici n-ar mai fi la fel. Zidul o să fie dărâmat, în locul lui se va clădi un mare imobil cu apartamente. Şi, oricum, lucrurile s-au schimbat în aşa fel încât n-am mai fi ca acasă.”

Experienţa senectuţii literare a lui Livius Ciocârlie mai contrariază o stereotipie, pe lângă cele deja enunţate, şi anume că în pragul sfârşitului te întorci pe meleagurile de baştină, adică regresia. Ciocârlie îmbătrâneşte – chiar dacă n-o vrea – cu rădăcinile tăiate: în alt spaţiu decât cel în care s-a format şi a câştigat prestigiu. Un bucureştean sadea ar avea – mă gândesc – o altă atitudine într-o asemenea situaţie: ar pleca în căutarea unei Capitale utopice, sepulclare, combinaţie rară de Mateiu şi Mircea Eliade, grefaţi pe un interbelic strălucitor, nevrotic şi decadent. Mai liniştit, Ciocârlie caută cărţile, căminul şi claustrarea: „Simptom: n-aş mai ieşi din casă. Şi cu cât ies mai puţin, cu atât n-aş mai ieşi deloc.”

Mucalit (cu tandreţe şi cu dragoste…), aş spune că pe Livius Ciocârlie un singur lucru nu-l lasă să-şi trăiască bătrâneţea în tihnă, şi anume obsesia de a o problematiza. Volumul inventariază febril toate cărţile despre senectute şi moarte, din biblioteci şi de pe piaţă, chiar şi emisiunile de la televiziune care se adresează „vârstei a treia”. Scriind despre bătrâneţe, autorul a inventat un personaj: propria sa oglindă – uneori reală, alteori ficţionalizată –, cu care se joacă, sau cu care conversează. Modelul fusese încercat, cu bonomie, în Trei într-o galeră.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “O carte pe săptămână”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close
Noutăți
Close Coșul meu
Close Wishlist
Close

Close
Accesează
Categorii