Dieter Schlesak

Dieter Schlesak de Marian Victor Buciu

1.FICŢIUNEA APARENŢEI ŞI INEXISTENŢEI

În Vaterlandstage und die Kunst des Verschwindens¹, naratorul, ca prezenţă verbală, judecă şi mai cu seamă îşi adjudecă totodată realitatea. El este nu doar enunţătorul, dar şi  denunţătorul lumii. Sau, într-o altă ordine, al textului.  Se arată astfel a fi cel ce stăpâneşte pe măsură ce face lumea, adică textul; este, prin urmare, şi autorul unei poietici. Nu mai există un altul în rolul adevăratului cunoscător peste cele două lumi, sisteme, tipuri umane. Ştie natura libertăţii şi a relaţiilor, precaritatea sau mitologia şi filosofia reprezentării individuale.

Uneori, cel căruia i se adresează, într-un monolog depărtat şi misterios, este personajul său predilect, Michael T., un dublu al său, cum o recunoaşte în câteva rânduri, transformat în naratar ad-hoc. „Pentru M., tu nu exişti, T. (…) Tu exişti în Nicăieri, gândeşte ea, tu exişti acolo, în transcendentul vostru, de aur, numai eu te inventez.” (336) T. capătă chip, figură, în sens ontic, dar şi retoric, din inexistenţa² producătoare de ficţiune, din care naratorul îl smulge, înscriindu-l în realitate, dându-i existenţă. T. este o fiinţă ficţională care, pentru Maria, cea părăsită în ţara natală, nu are acces la spaţiu. Sau se circumscrie unui spaţiu negativ, al absenţei cu aură metafizică sau mitologică: nicăieri, transcendentul de aur.

Îndepărtarea deţine aici un evident statut paradigmatic. Modelul este biograficul mediat artistic. Să ne gândim de exemplu la existenţa marginală a lui Bruneleschi, la care se referă Michael T., luând-o desigur drept modelatoare, în discuţia cu personajul notat doar G. Pentru G., viaţa intră în ordinea nu doar a unei estetici şi a unei retorici, dar şi a unei hermeneutici, toate purtătoare ale unui sens profund misterios, pentru că mi se pare că aşa înţelege el regimul  ori statutul simbolului, atunci când spune „Cu viaţa e la fel ca şi cu marile simboluri”³ (276). Pe aceste coordonate se justifică ontologia umană, ipostaza ipotetică de „om, a cărui existenţă este aproape un miracol”.

Naratorul însuşi trăieşte în incertitudinea pe care a provocat-o, încarcerat în ambiguitatea realităţii şi imaginaţiei. Realitatea ficţională pe care o generează rămâne astfel expusă presiunii aparenţei şi îndoielii. Discursul, constată el, desfiinţează tot ce există ca – sau cu – certitudine, în chiar procesualitatea înfiinţării poietice, textuale. De aceea ajunge să se întrebe „dacă T., Jann, Adam existau cu adevărat”… (328)

EXISTENŢA ONIRICĂ

Michael T. face referinţă la propria sa existenţă onirică, la visul ontologic – la viziunea semnificativă şi disciplinată, distinsă de răsfăţul visului, despre care vorbeşte T. S. Eliot, în Dante –, care anihilează individul şi realizează comuniunea onto-erotică a cuplului, ca un androgin resuscitat: „odată am visat-o pe Jann ca pe o fetiţă dulce, cum se topea în mine, ne dezbrăcam de trup ca de o haină veche” (277). Observăm cum visul îl întoarce spre infantilitate, spre copilăria recuperată prin taumaturgie onirică. Actantul feminin apare, aşadar, metamorfozat regresiv, de către visător, din femeie într-o „fetiţă dulce”, o făptură a unei existenţe paradisiace, pierdută şi doar în vis recuperată, dincoace de existenţa amară a prezentului diurn.

Dezbrăcarea de trup nu trebuie interpretată doar ca o anihilare, şi nici ca o dezgolire neprihănită. Ea exprimă tentaţia realizării unei fiinţe pure, spirituală, veşnic tânără, după modelul implicit şi prezumtiv al basmul românesc Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Trupul e dezbrăcat ca o haină veche, pentru a îndepărta bătrâneţea şi iminenţa morţii. Şi pentru a părăsi timpul fluid, pentru a rămâne într-un timp încremenit, al unui hedonism abstract, al tinereţii incipiente care e copilăria. Magia visului o face posibilă. Dar nu asupra visătorului, ci asupra femeii-fetiţei, care era Jann,  cea lângă care T. apărea în vis.

Visul ontic nu se arată a fi şi autotransformator. Metamorfoza ipseistă îi rămâne imposibilă. Puterea visătorului mi se pare a fi aceea a creatorului reflexiv, exercitată asupra creaţiei şi creaturii sale de vis. Michael T. pare un Pygmalion, iar Jann o Galateea, amândoi prinşi în pasajul fulgerător al visului, fără a se mai despărţi prin actul de independenţă al creaturii/creaţiei şi rămaşi închişi în figura tensionatei aspiraţii obstinate, bovarice, a androginiei.

Există acum în imaginaţia auctorială, fantasmatică, spectrală, un exces de corporalizare⁴, exact la antipodul visului decorporalizant în care Michael T. o transformă pe Jann. Această corporalizare înseamnă de fapt o tendinţă de simili-antropologizare, mai exact de feminizare. Naratorul se întreţine în cadrele unei imaginaţii feminine. Într-o lume-femeie, naraţiune-femeie, scriitură-femeie, totul însă din perspectivă falocratică. Feminizarea, erotizarea devin paleative salvatoare ale presiunii ideologice. Anchetat într-un rând de securistului Iordan, unul dintre cei care au ales noul botez ideologic, un comunist fanatic, Michael T. fantasmează oraşul pe cale de a-l pierde în recluziune, proiectându-l obsesiv într-o feminitate voluptos hipertrofiată: „Oraşul însă părea să fie un corp de femeie cu sânii mari…”. (344)

Visul nocturn era, aşadar, paradisiac, hedonic, salvator, protector. Realitatea socială şi politică totalitară, cu anchetatori şi anchetaţi, era un coşmar cotidian. Aici, erosul, proiectat în materia excesivă, hipertrofiată, exaltând simţurile, încearcă să apere fiinţa violentată a lui Michael T., personaj şi autor deopotrivă urmărit, hărţuit, agresat.

Note:
¹ Primul roman al lui Dieter Schlesak deschide o altă direcţie în proza germană contemporană. (Barbara Meyer, Der achte Tag der Menschheitsgeschichte, în Neue Züricher Zeitung, 14. 4. 1987) „Dieter Schlesak, vigoroso e sottille narratore (…) Il romanzo Giorni della patria di Schlesak è un’espressione poetica di questo amore di  Patria i puro e purificato e reca significativamente il sottotitolo L’arte di sparire.” (Claudio Magris, Corriere della Sera, 8 febbraio 1987) O carte strălucitoare, un roman filosofic şi liric (*** Einkaufszentrale der öffentlichen Bibliotheken, Niederland). Deopotrivă ficţiune, memorii, jurnal de călătorie şi eseu filosofic, apropiată de Berlin Alexanderplatz de Alfred Döblin (Marian Papahagi, Dieter Schlesak: un portret, Roma, 19 februarie 1998, în „Vatra”, nr. 6/1999). Un roman-eseu (Victor Cubleşan, Într-un târziu, acasă, în „Steaua”, nr. 10/1998). Poem, confesiune (Ion Neagoş, Despre exil şi despre întoarcerea acasă, în „Familia”, 1/1999.  Întreaga operă lui D. Schlesak este în esenţă lirică (Andrei Zanca, Timpul nu mai are timp, prefaţă proiectată pentru traducerea unui volum de proză la Ed. Univers).
² Viaţa este o nepoveste (Andrei Zanca, Timpul nu mai are timp). Altcineva vorbea despre erst keimende = experienţă abia incipientă (***, în Neue Zürcher Zeitung).
³ „Ni se adresează în simboluri (Gedankenbild = imagine-gând, în traducere directă, secvenţe, simboluri fulgurante, nB)” (Andrei Zanca, Timpul nu mai are timp)
⁴ Jacques Derrida, Spectrele lui Marx, trad. de B. Ghiu şi M. Cosma, Ed. Polirom, 1999, p. 189, reluând chiar o expresie a lui K. Marx: „corporeitatea (Leibhaftigkeit) fantomelor”