Celălalt Arghezi

Celălalt Arghezi de Marian Victor Buciu

1
NOUA LIMBĂ

Nimic mai firesc¹ ca, într-un „roman”, subin-titulat poem, actanţii să fie „fiinţe retorice”², profund adâncite în turbionul logocentric. Născuţi în – şi prin – limbaj, ei devin ulterior generatori şi păstrători ai limbajului, în humusul şi sub cerul căruia co-există, în tot timpul ce le-a fost dat. În romanul poetic / poematic³, actantul se naşte „poet”, cum i se întâmplă, prin forţa destinului auctorial / naratorial, lui Vintilă Voinea, în Ochii Maicii Domnului [1934].

Abia copil fiind, fiul Sabinei, supunându-se vocaţiei insolit-precoce, a pornit, deloc clătinat, în căutarea unui idiom personal, îndepărtat de normele comune. Iată ce mărturie depune în acest sens, cu vădită insistenţă, naratorul omniscient:

„Fireşte că de vorbit vorbea aşa cum se pricepea el, nu era cine ştie ce narator, nici cine ştie ce grămătic, dar scâlcind cuvintele şi regulile sintaxei, şi chiar ale propoziţiei simple, limbajul lui, care-i plăcea Sabinei ca o limbă nouă, cu predicate fanteziste şi cu acorduri inedite, descoperită odată cu chinurile vieţii şi cu gingaşele tragedii ale maternităţii singuratice, avea un gust neasemuit. Tile vorbea mai cu seamă liric.”

Cine descoperă şi impune o „limbă nouă” îi normează şi uzajul, îi revelează şi înţelesurile. Vorbitorul⁴ este deopotrivă un tâlcuitor. Micul „poet” – dar nu şi „poetician”? – manifestă, prin urmare, şi o incipientă vocaţie de hermeneut:

„El îşi rezervase, dintr-un dicţionar inexistent al senzaţiei, onomatopeea mădularelor strivite, răcnetul, zbieretul şi toate urletele în care punea, ca să le dea un sens neîntârziat…”⁵

Putem suspenda citatul, restul se subînţelege. Copilul descoperă întâi lucrurile, vii şi rele, înţepându-l, spionându-l, voind chiar să-l înghită şi să-l devoreze. Abia după aceea, dar tocmai de aceea, el descoperă puterea⁶ limbajului de a le domina:

„Dar, în sfârşit, ciocanul, cleştele, sculele, lemnele, care trebuiesc profesiunii de băiat, s-au mai deprins cu el şi s-au supus cu încetul graiurilor lui linguşitoare.”

Şi, în cele din urmă, „lucrurile au început să-l înţeleagă şi să-l asculte”. Nu poate să nu surprindă marota, obsesia „semnificanţei”, de care copilul este urmărit şi de care se va lăsa sedus, desigur, numai cu instinctul premonitoriu al persuasiunii. De aceea se dedă otrăvurilor limbii secretată tainic de limbă. Astfel, „Mingile şi sforile îl obsedau în vis cu atâta stranie neînţeleasă semnificare, încât îi ajunseseră antipatice şi ziua.”

Foarte curând, copilul ajunge un adevărat stăpân al împrejurimilor şi împrejurărilor. Tile este, ca vârstă, primul dintre nietzscheenii prozei argheziene, un stăpânitor şi un cuceritor aproape înnăscut, dar extrem de vulnerabil ulterior. Deocamdată, îl descoperim, la vârsta prealfabetică, matur orientat în propedeutica unui limbaj auroral, al cărui cod este destinat să facă din mica făptură „Alesul tuturor vietăţilor”. Într-adevăr, Tile însufleţeşte şi „amplifică” lucrurile, îmblânzite prin cuvinte. Micul „mag” are de înfruntat nesfârşite primejdii, între acestea ultima ar fi chiar aceea a pierderii de sine. El ştie că nu poate afla refugiu nicăieri. Din somn, odată, l-au urmărit mii de pitici care voiau să-l acapareze, să-i fure făptura. Dar lui „îi plăceau şi evenimentele primejdioase”. Între ele, un act singular este acela al inaugurării unui limbaj şi totodată a unui mit personal.

Vintilă este un instituitor de limbă, dar, trebuie precizat, nu şi un arhetip al unei paradigme actanţiale. Mai înainte de el a existat Constantin Voinea, tatăl Sabinei şi bunicul său, iar cei doi au suficiente şi solide trăsături care le potenţează înrudirea. Întâi ar trebui invocată obsesia morţii şi a sângelui, acutizată la bunic, dar îndeajuns de cunoscută şi nepotului, descoperitor, posibil, prin inducţia (ori peirce-iana abducţie?) limbajului, uşor de intuit, dincoace de stereotipiile⁷ sale: pe unde curge sânge, ştie el, „ies maţele”. Apoi, aceeaşi profundă relaţie cu limba, cu poeticul⁸. Ajunge să notăm că lui Constantin Voinea îi „răspundea fiinţa lirică a gândului din depărtare” şi că, aflat la drum cu automobilul – un obiect dintotdeauna primejduitor –, acea fiinţă lirică îl avertiza că prăpăstiile de piatră şi gâtlejele munţilor (obiect alegoric al marii devorări) „cer din când în când sânge de om”.

În „noua limbă” se află totul, începutul şi sfârşitul, naşterea şi moartea. Fiinţe „poetice”, aşadar „retorice”, precum cei doi Voinea, nepotul şi bunicul, cunosc şi, mai mult decât în mod obişnuit, stăpânesc⁹ această taină. Acesta nu este, însă, şi cazul Sabinei.

Note:
¹ Şerban Cioculescu (v. Aspecte literare contemporane, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972), conservator şi nesincronizat, ca mulţi alţii (cazul cel mai uimitor este al lui E. Lovinescu însuşi), cu proza europeană a momentului, îi cerea lui T. Arghezi, lecturând Ochii Maicii Domnului, să-şi impună voinţa de a „mortifica personalitatea sa antiepică”. El n-a înţeles aptitudinea epică, în egală măsură voinţă şi vocaţie, destructurantă („Inaptitudinea epică a lui Tudor Arghezi pare – ezită, impresionist, criticul – a fi structurală”), impusă, dintr-o reală voinţă de modernitate, împotriva unei pseudomodernităţi mai curând inerţiale.
² Din perspectiva unui autenticism al trăirii, pre-textual, s-a găsit un „pretext” de a-l acuza pe Arghezi, chiar poetul, de inautenticitate. Stratagema devine corozivă la Eugen Ionescu, în Nu, care sugerează a fi doar un continuator al unei înţelegeri critice lovinesciene: „Totuşi, în articolul Poezia nouă, Lovinescu schiţa în principii de tăgadă esenţiale şi juste: retorica, discursivitatea şi lipsa de unitate temperamentală” (Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 15). Poetul, „retor şi abstract” (p. 15), stăpâneşte o tehnică facilă întemeiată pe „discurs şi retorică” (p. 16). Intenţionalitatea, teleologia ar fi păcate literare capitale. Limbajul, într-un vis al uitării de sine, obliterează funcţia persuasivă, altfel „retorica îi agravează [aici, poeziei argheziene], prin convenţionalism şi rigiditate, aspectul mecanic” (pp. 27 – 28). Retoricul este consecvent conotat negativ (v. Nu, pp. 18 – 19, 24 – 31, 33 – 37, 40 – 42, iar în Război cu toată lumea. Publicistica românească, Ediţie îngrijită şi bibliografie de Mariana Vartic şi Aurel Sasu, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 29), echivalat cu „inactual” (idem, pp. 72 – 73, 84 – 86) ori „inautentic” (idem, pp. 76 – 78, 229). Această abordare, suficient de datată şi eronată, oferă chiar o mică ilustrare a răzbunării retoricii care nu se pierde, ci numai se transformă prin cei mai rafinaţi dintre cunoscătorii ei. E. Ionescu însuşi, în văzul unei lumi întregi, avea să devină unul dintre cei dintâi.
³ Paul de Man, (Allégories de la lecture, Le langage figuré chez Rousseau, Nietzsche, Rilke et Proust, traduction et présentation de Thomas Trezise, Ed. Galilée, Paris, 1989) , după ce observă că deconstrucţia este un dat al retoricii scriiturii / lecturii (producerii / receptării): „Un texte littéraire affirme et nie en męme temps l’autorité de son propre mode rhétorique…”, p. 40, delimitează identitatea şi diferenţa scriiturii poetice: „L’écriture poétique est le mode de déconstruction le plus avancé et le plus raffiné; elle diffère peut-être de l’écriture critique ou discoursive quant à l’économie de son articulation mais pas en espèce”, idem.
⁴ După M. Heidegger, el se manifestă nu prin simpla vorbire, ci prin „vorbărie”. „Expresia «Vorbărie» este utilizată aici fără vreo intenţie peiorativă. Ea desemnează terminologic un fenomen pozitiv care constituie modul de a fi al înţelegerii şi explicitării proprii Dasein-ului cotidian.” (Fiinţă şi timp, traducere din germană Dorin Tilinca, Mircea Arman, Cuvânt înainte de Octavian Vuia, Editura Jurnalul literar, l994, Bucureşti, p. l64). Ea se află „într-o sciziune cu fiinţarea” (p. l65), fiind „un act de disimulare” (p. l66), „modul de a fi al înţelegerii dezrădăcinate a Dasein-ului” (idem).
⁵ Graba de a da un sens este un efect produs la suprafaţa curiozităţii, mai apropiată de semiotic decât de semantic. „Dar curiozitatea devenită liberă se preocupă doar de faptul de a vedea, şi nu de a înţelege ceea ce vede, adică de a stabili un raport ontologic cu ceea ce vede; curiozitatea este preocupată de faptul de a vedea doar pentru a vedea […]. De aceea, curiozitatea este caracterizată printr-o incapacitate specifică de a zăbovi în preajma fiinţării imediate” (M. Heidegger, op. cit., p. 168) . V. şi finalul & 36, unde raportul vorbărie / curiozitate este urmărit cu ironie filozofică: „faptul de a fi pretutindeni-şi-nicăieri inerent curiozităţii este încredinţat vorbăriei. Aceste două moduri cotidiene de a fi, proprii rostirii şi vizualizării, nu sunt doar juxtapuse şi subzistente în tendinţa lor de dezrădăcinare, ci unul din aceste moduri de a fi îl antrenează pe celălalt. Curiozitatea, căreia nimic nu-i este inaccesibil, vorbăria, căreia nimic nu-i rămâne neînţeles, se constituie – pentru Dasein-ul ce fiinţează în acest chip – drept garanţie pentru un tip de „viaţă” ce se pretinde a fi de o autentică «vivacitate»”. Totul rămâne doar himeră, „pretenţie” (p. 169).
⁶ Vl. Jankélévich, Ironia, Trad. din lb. franceză de Florica Drăgan şi V. Fanache, Ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1994, p. 76: „există în puterea cuvintelor un fel de fantezie profundă care nu este analoagă cu imprevizibilitatea plăcerii şi a durerii”.
⁷ În Discursul în roman, M. Bahtin remarcă tendinţa limbajelor spre uniformizare… v. Probleme de literatură şi estetică, Trad. de Nicolae Iliescu, Prefaţă de Marian Vasile, Bucureşti, Ed. Univers, 1982, p. 287 şi urm.
⁸ „Literatura, de la Flaubert până în zilele noastre, a devenit o problematică a limbajului.” (Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii (1954), în Romanul scriiturii, Antologie, Selecţie şi traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean – Vasiliu, Ed. Univers, Bucureşti, 1987, p. 51.
⁹ Himerică, totuşi, pentru că (Barthes, op. cit., p. 311) „nu eşti niciodată proprietarul unui limbaj. Un limbaj doar se împrumută, doar «trece», ca o boală sau un ban.” Cele două comparaţii nu lipseau literaturii române: cartea ca boala învinsă (Blaga) şi cuvintele care umblă ca banii (Simeon Ştefan).