Labirint fără minotaur

12,80 lei

Labirint fără minotaur (eBook) – Simona Graţia Dima

Golește
ISBN: EB9786065940192 Categorie: Autor: Anul apariției: 2013 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

De ce fără minotaur? Fiindcă literatura, din perspectiva mea, este un labirint, iar înaintarea în ea, una plină de pericole, topite însă în pura iridiscenţă. Un labirint, dar unul radios, menit să atragă atenţia asupra infinităţii de jocuri ascunse în textul literar. Jocuri care te prind (mai bine-zis te seduc), doar ca să te poţi elibera, să fii văzut în mijloc, schiţând un salut triumfător – poate spre nişte prieteni nevăzuţi. Cu nimic altceva în jur decât pietre încinse, încrustate cu nestemate. (Simona-Grazia Dima)

Labirint fără minotaur de Simona Graţia Dima

FANTA ÎN REAL
TRANSPOEZIA (MAGDA CÂRNECI)

Evoluţia poetică a Magdei Cârneci a confirmat caracterizarea făcută de Nicolae Manolescu volumului ei de debut, în 1981. Atunci, criticul îi califica poezia drept una „programatică”, remarcând şi faptul esenţial că se bazează pe un „lirism al cuvântării”, mai degrabă decât pe „unul al cuvântului”, cu predominarea directeţii, a vigorii expresive şi cu atenuarea sugestiei ori subtilităţii. Sunt constante ale scrisului Magdei Cârneci, de la Hipermateria (1980), la O tăcere asurzitoare (1985), Haosmos (1992) şi Poeme politice (2000), de regăsit în antologia ei de autor (Magda Cârneci, Haosmos şi alte poeme, antologie de poezie 1980–2000, cu un cuvânt-înainte al autoarei, Ed. Paralela 45, 2004, Colecţia Biblioteca românească. Poezie).

Surprinde, în acest ansamblu, adâncimea de implant a programului filosofico-mistico-poetic al autoarei. Îl afli, interiorizat, asimilat, până în ultimele interstiţii ale textului – fără să obosească, să se epuizeze, exprimat în jerbe de lumini tăioase, intermitente, de intensitatea sângerie a olmazurilor orientale. Spre exemplificare ar putea sta oricare vers al volumului, într-atât sensul şi imagistica se repetă şi, simultan, diferă, din intuiţia, bine înrădăcinată, că importantă e curgerea, „Calea”, cum o recunoaşte, lucidă, autoarea însăşi, în cuvântul-înainte. Calea fluidă şi de necucerit este un soi de pierdere extatică în discurs, cu finalitate „transpoetică”, deoarece „poezia veritabilă ar trebui să se deschidă către mai-mult-decât-poezia, dacă e să-şi păstreze natura ei originară de punere în rezonanţă a lumii infinite din noi cu lumea infinită de afară şi din univers. Natura ei ontologică de deschizătoare de drum către mai-mult-decât-realitate în chiar realitatea” (Poezia ca o Cale).

Magda Cârneci nu se sfieşte, prin urmare, să repună în discuţie rolul misionar, deopotrivă mistic şi social, al poetului, cetăţean al patriei sale, dar şi al universului, iar aceste atribute sunt neatinse de colbul desuetudinii. Autoarea trăieşte, pe multiple octave ale rostirii, fervoarea clasicizantă a unui lirism revoluţionar, ca intenţionalitate, în care, postmodern, se află încrustată şi pletora unor reminiscenţe (începând cu cele eminesciene), spre a reface o istorie a compartimentului patetic al poeziei noastre naţionale. Noul survine din revelaţia că veacul nostru nu mai însoţeşte creatorul în demersul său, nu se mai înflăcărează, nu-i mai este partener, nici receptacul al entuziasmului. Postura unui poeta vates şi-a încheiat, se vede, actualitatea, ori trebuie reformulată, de o manieră şocantă. De aici, exasperarea, mâhnirea fără leac. Dar, tocmai de aceea, Magda Cârneci apare ca o autentică poetă: vocaţia ei ultragiată nu se lasă reformulată sau transformată, în pofida epuizării induse de acest timp pervers al vieţuirii noastre, devenit insensibil la sacru şi la fervoarea câte unui neoromantic răzleţ. Căci, în pofida datului conjunctural, poeta este o natură optimistă, pentru care nici socialul, nici metafizicul nu ies din cadrul normalităţii, deci din arealul tematic. Ea îşi declamă, iar şi iar, crezul, acelaşi în esenţă, dar nu identic modulat, când cu o voce înaltă, când în şoaptă, schimbând ambitusul, deschiderea, păstrând ori sacrificând delicateţea de lentilă a percepţiei până la strigăt. Drumul depistabil în poezia Magdei Cârneci ar fi chiar acesta: exteriorizarea unei simţiri introverte, deplasarea spre inteligibil şi retoric a unei revelaţii tăcute, fără a se usca ori a-şi pierde „nimbul mitologic” (Nicolae Manolescu).

La cele două extreme s-ar putea situa, simbolic, două poeme (şi nu neapărat doar acestea): Totuşi iubită şi Moloz. În cel dintâi, vizionarismul este frapant şi totuşi discret. Protagonistul poetic, pradă melancoliei, adastă pe un pod de beton, privind apa, dar şi „pietrele mărunte şi cenuşii/ monede ruginite mâl cutii de conserve şi brusc o milă enormă m-a cuprins de acele vechituri aruncate/ o milă cutremurătoare şi vastă ca şi cum/ eu aş fi fost acele lucruri uitate şi brusc/ am fost toate acele deşeuri pietre şi vechituri/ am fost una cu podul cu râul aproape uscat una cu/ cerul crepuscular (…) eram aceeaşi milă aceeaşi esenţă sau cum să numesc/ acel frison (…) cutia goală de tablă era aruncată în apă/ era aruncată în mine, mâhnirea era aruncată în mine/ şi în amurg în râu şi în pietre/ mâhnirea mea nu avea rost eram lumea întreagă/ şi o claritate fulgerătoare nemărginită m-a străbătut:/ am ştiut că sunt totuşi iubită/ iubită de o iubire mai vastă”. Splendid poem, impregnat de o emoţie superioară, metafizică, prea puţin obişnuită în poezia noastră, în special în cea feminină, căreia i se ignoră ori marginalizează, de regulă, atari propensiuni (semnificative, în această ordine de idei, referinţele critice din finalul volumului. Destui critici, chiar dacă amabili, vehiculează acolo aceleaşi şabloane ce trădează lipsa de organ pentru o poezie de factură spirituală: poezie rece, de idei, abstractă etc. – aprecieri false ori, măcar, incomplete). De o vitează emo-ţionalitate, expresie a unui neutru tonic, eminamente uman, poezia Magdei Cârneci este prea puţin tributară conceptului comun de feminitate. Dacă întâlnim şi poeme de dragoste, ele vin dinspre o entitate feminină demnă şi puternică, mai degrabă ipostază energetică decât personală, individualitate ocultată de viziunea sa nondualistă asupra realităţii, în care durerea şi fericirea sunt faţetele aceluiaşi destin, beatific în esenţă, deci invulnerabil şi fundamental însetat de libertate.

La extrema cealaltă, a rostirii centrifugale, ce dise-minează, de această dată, esenţa aceluiaşi program de creaţie, eul poetic îşi strigă revolta faţă de dictatura inautenticităţii: „Am fost mai mult ce-aţi vrut voi, pentru voi, decât am fost pentru mine:/ o maşină de lucru, un robot perfecţionat, un număr dresat, o creatură model, un animal de povară// Nu mai vreau, lăsaţi-mă în pace./ Lăsaţi-mă să mă dezagreg, să mă pierd./ Vreau să mă stric, să mă dizolv, să dispar,/ e dreptul meu să pier, să mă pierd,/ vreau să nu mai fiu nimeni”.

S-ar putea vorbi mult despre predispoziţia ascensională a poeziei Magdei Cârneci, despre elanul ei spaţial, specifică fiindu-i imagistica stelară, gigantesc-cosmică, dar şi despre registrul opus, al teluricului, când generator de mânie, în calitatea sa de conglomerat al ratărilor şi imoralităţii omeneşti, când răspândind pace lăuntrică, un calm propriu lucrului mărunt, fidel sieşi (Nike, În lumina finală).

Camuflat sub umbrela vastă a postmodernismului, universul liric al Magdei Cârneci descinde de mult mai departe, dintr-o percepţie (dinamică, concretă, fremătătoare) a mitolo-gicului şi a atemporalului.

POETUL ŞI DAIMONII SĂI (GABRIEL CHIFU)

O antologie de poeme precum cea a lui Gabriel Chifu (O sută de poeme, prefaţă de Nicolae Manolescu, Craiova, Ed. Ramuri, 2006), constituie un bun prilej de a medita, o dată în plus, asupra inevitabilei distanţe dintre faţa vizibilă a autorului şi cea ascunsă, completamente poematică – „Viaţa mea/ templu răsturnat, crescând sub pământ” (Pe scurt). Cititorul devine martorul unui joc tensionat, al unui balans dureros, care nu încetează a uimi, prin faptul că extinde, până la o vastitate nebănuită, perimetrul a ceea ce se numeşte, îndeobşte „eu”: „o mie de vulturi poartă în o mie de cercuri/ cele o mie de feţe ale mele” (O mie); „ca un Ianus cu mii de feţe am privirea aţintită spre mii de timpuri, spre mii de stări” (Exerciţii de absenţă). Percepţia acreditată a lui Gabriel Chifu, ca personaj public, de o cumpănită cordialitate, este înlocuită cu cea a unei entităţi fragmentate sub impactul unui Big Bang lăuntric, aflată, prin urmare, într-o permanentă re-compunere şi re-scriere. „Între mine şi abis fac o neodihnită navetă” (Exerciţii de absenţă); „noaptea cad în mine însumi de la cea mai mare înălţime a mea” (Noaptea dimineaţa cimitir de zei). Odată germenii dezorganizării şi dezordinii introduşi, integritatea făpturii lirice e divizată, anxiogen, într-o virtual infinită mulţime de schije ce nu mai pot depune mărturie despre adevărul său fundamental, lumina.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Labirint fără minotaur”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii