Derusificarea și dezghețul

Atunci când ne-am mutat din Calea Rahovei în Bulevardul 6 Martie aveam nouă ani neîmpliniți. Era între 20 și 30 iunie 1960. Terminasem clasa a doua și luasem premiul I. Plouase neîntrerupt vreme de câteva zile, ploua și în timpul serbării, pe când recitam poezia Vine ploaia, bine-mi pare! de Coșbuc. La Școala nr. 131 din răscrucea Căii Rahovei cu Calea Ferentari, căpătau premiul I șapte-opt copii, alți zece premiul II, iar ceilalți premiul III sau mențiune. Singurul nepremiat din clasă era un țigan, Neacșu, rămas repetent de trei ori, care venise odată cu acordeonul în clasă, cântându-ne în recreație „Terente și Didina se plimbă cu mașina“ și „Jeni era croitoreasă și Jan frizerul o iubea“.
Prima amintire din noua locuință: prin ferestrele din dormitorul părinților, încă fără perdele, deschise, pătrundeau căldura serii de vară și vuietul străzii. Era o rumoare nouă, intensă, deosebită de aceea din Calea Rahovei, unde la ora aceea se puteau auzi copite potcovite de cal izbind caldarâmul, iar noaptea târziu, un zgomot de motor sau de portieră trântită răsuna prelung.
Într-una din zilele următoare am urcat cu mecanicul blocului pe acoperiș ca să-l ajut să monteze antena televizorului nostru. Până la etajul al optulea am suit încet, preț de un minut, cu liftul elvețian cu cabină din lemn și geamuri transparente, iar de acolo, pe scări, până la mansardă, unde erau câteva cămăruțe, o toaletă, o chiuvetă, un duș, destinate inițial femeilor de serviciu ale proprietarilor câtorva apartamente, devenite însă odăi de locuit de sine stătătoare. Am mai urcat câteva trepte, răzbătând apoi, prin gura unui chepeng, pe acoperiș.
Priveliștea m-a fascinat: recunoscusem, undeva pe marea de acoperișuri care se întindea în toate părțile, Casa Scânteii; în vârful clădirii clipea deja – era în amurg – o stea roșie luminată. Am privit, nefiresc de apropiate, Palatul Telefoanelor, noul bloc-turn de lângă Sala Palatului, arborii Cișmigiului înconjurând lacul cu cele două mici punți…