Meridianele clipei

Cuvânt înainte

Orice poveste, depănată cândva, pleacă de la o neliniște, ce devine, treptat, o fulgurație, adică licărirea de taină care ne prevestește ori ne intrigă la un moment dat. Povestea este, îndeobște, o mărturisire, adeseori imaginară, considerată un eșec neliniștitor atunci când, după ultimul cuvânt, ascultătorul, adevărat sau prezumtiv, nu rămâne pe gânduri, iar vraja se destramă imperceptibil și inutil. Important, deci, este ca personajul aflat în fața ori în mintea noastră să-și pună o întrebare, ieșind astfel din mirajul alegoric ce l-a ademenit pentru un timp. Secretul povestitorului rezidă în perspicacitatea lui de a alege un subiect anume, în nuanțarea argumentării și, nu în ultimul rând, în adecvarea epilogului.

Considerațiile care urmează le-am dori acceptate ca rezultat al nevoii de a povesti, nevoie pe care doar puțini sunt aceia capabili de a și-o reprima. Iată cum ne însușim, vrând-nevrând, o greșeală perpetuă, explicând ceea ce nu ar mai trebui să aibă nevoie de vreo lămurire anume. O asemenea circumspecție, aparentă dar și cumva disculpantă, poate fi judecată, oricând, ca un semn al oscilației față de ceea ce tocmai am consimțit că a fost încheiat. Nu ne-ar conveni, nicicum, ca recunoașterea acestei potențiale îndoieli să fie interpretată ca o scuză, susceptibilă a preîntâmpina sau tăgădui, chipurile, mereu inevitabilele observații. O astfel de introducere poate fi considerată ca o ultimă șansă de salvare, chiar dacă acela ajuns într-o atare ipostază știe că totul nu este altceva decât o amăgire trecătoare.

Textele care s-au constituit în conținutul acestui volum au fost scrise, firește, între bucurii și tristeți aparent trecătoare, pentru o dată fixă, context pe care l-am considerat, ocazional, un supliciu, suportabil însă pentru că nu a depășit niciodată marginile unui verdict reprehensibil. Subiectele abordate, alese nu aleatoriu, au fost gândite pentru un spațiu anume, ca dimensiune, circumstanță care incumbă evidente limite, cu valoare de regulă, fapt care le metamorfozează într-o plauzibilă particularitate. După entuziasmul de început, bucuria firească s-a transformat, probabil că împotriva voinței noastre, într-o povară, rareori dulce și mângâietoare, dar întruna ademenitoare. Cu timpul, ne-am însușit acest exercițiu, care nu e numai o probă de regularitate, în cazul în care este acceptat și ca o tentativă trecător-mântuitoare.

Poate ne-am risipit, practicând această mișcare browniană, doar aparent cu o durată efemeră. Textele sunt, până într-un punct, niște preveniri de o clipă, despre un timp anume, marcat de același meridian închipuit. Procedând astfel, nu am uitat niciodată ceea ce a încercat filosoful să ne avertizeze atunci când ne asigura că timpul nu înseamnă calitate, ci un mod de a gândi. Clipa este o ancoră contextuală a timpului și are meridianele ei imanente, evocând momentele, nu zilele. „Lumea asta-ntreagă”, glosa cu îndreptățire Eminescu, „e o clipă suspendată”, între întunericul ineluctabil ce o precede și cel ce urmează. Clipa desparte continuu realul de poveste, dar le și îngemănează, legând, imuabil, prin firul neîntrerupt al duratei, fapta de istorie.

În tot ceea ce facem, devine vizibil, odată, un Nord individual, care ne personalizează și ne așează într-un timp particularizant, învederând astfel liniile convenționale ale unui posibil contur identitar, care e de fapt haloul unei clipe. Cartea aceasta este, până într-un punct, povestea unei clipe – privită ca un univers –, adică un gând abia destăinuit. Citind, ca o nevoie zilnică, am scris despre câteva dintre cărțile pe care le-am considerat interesante. Alegerea a fost personală, realizând însă, treptat, că totul a plecat de la încercarea irepresibilă de a ordona ceva, pentru a ajunge la o întrebare. Portretele schițate din când în când sunt tot rezultatul unor lecturi, determinate de aceleași intenții. Departe de a fi niște microbiografii, tentativele efigiale nu se vor mai mult decât niște schițe, trasate pentru amprenta lor actualizantă și eludând orice susceptibil proiect restitutiv. Așa-zisele teme sunt, de fapt, niște luări-aminte simptomatice, care pot sugera îndrituite meditații sau chiar viitoare sondaje analitice.

Întrucât cartea s-a „construit” din mers și de la sine parcă, circumscrisă îndeosebi sintagmelor „nisipul din clepsidră” și „remember”, gândul care ne-a urmărit de un timp a fost acela al titlului, știut fiind că acesta va fi „numele” cu care va circula într-o lume pe care o visăm a fi într-un anume fel, fără a o putea numaidecât individualiza. Oricum, am vrea ca lumea aceasta să fie una nouă – desigur că nu Lumea Nouă din carte –, ca mod de a descoperi și a ne bucura de timpul care ne este dat să-l trăim.

Paginile scrise de-a lungul mai multor ani s-au transformat, iată, în ceea ce finalmente au devenit Meridianele clipei, grație dragostei și nesfârșitei înțelegeri ale Danielei și Alinei, ale lui Cătălin-George și chiar ale Andrei- Ioana. Le mulțumim, de aici, de departe, cu inima. Mulțumim, apoi, pentru ajutorul statornic și colegial, doamnei Doina Liliana Buciuleac, doamnei Mariana Irimiță și scriitorului Vlad Marius Chelaru. Mulțumiri deosebite, însoțite de o aleasă deferență, îi adresăm scriitorului Cassian Maria Spiridon, directorul Editurii Timpul, care este adevăratul autor moral al acestei cărți. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, le mulțumim tuturor acelora care au contribuit, în vreun fel, la făptuirea acestor „meridiane”, adevărate și imaginare, deopotrivă.