Poetikon

Poetikon de Crişu Dascălu

I. INTRODUCERE
COMPONENTELE TEXTULUI LITERAR

Definiţiile existente ale limbajului poetic pornesc de la evidenţa că limba constituie materialul poeziei, ceea ce ar trebui să ducă, firesc, la recunoaşterea a trei realităţi distincte sau a trei componente ale textului: limba, limbajul şi opera. De regulă, ele sunt reduse în practică la două, prin definirea limbajului drept „limbă utilizată poetic”, cu efectul negativ că acesta este studiat fie ca limbă, fie ca poezie.

Opera este raţiunea de a fi a textului, expresia finalităţii lui: orice text tinde să se desăvârşească în ipostaza de operă. Finalizarea acestei tendinţe este consecinţa declanşării unei metamorfoze a limbii. Când se afirmă că limba este materialul poeziei, se dă expresie unui truism. Dar cum anume devine limba operă, iată o întrebare tulburătoare.

Convertirea materialului lingvistic în obiect estetic reprezintă o activitate transformatoare, un proces în cadrul căruia se constituie şi se anulează limbajul poetic, a cărui unică modalitate de a fi este cea procesuală. Limba poate fi transformată în obiect estetic numai prin deformarea ei în raport cu ipostaza de instrument al comunicării obişnuite, adică prin modificarea ei în aşa fel şi într-atât încât, asigurând funcţionarea textului, ea să supravieţuiască în calitate de limbă. Aşadar, deformare (din punct de vedere lingvistic) şi conformare (din perspectiva operei).

Conformarea stratului lingvistic la operă nu trebuie interpretată drept adecvare a formei la conţinut, ci trebuie înţeleasă ca anticipare a complexităţii de către linearitate – mişcare ce constituie însuşi limbajul poetic: o limbă pe cale de a deveni operă. Cu alte cuvinte, limbajul poetic nu mai este limbă, fără a fi devenit încă operă. El este o procesualitate ameninţată, la limita ei inferioară, de confundarea cu limba (pe care o neagă) şi, la limita superioară, de confundarea cu opera (de care este negat).

Limbajul poetic este un proces contradictoriu, care se desfăşoară în aşa fel încât să asigure cel puţin un element de omogenitate între limbă şi operă (fără de care aceste componente ar fi izolate, iar transformarea nu ar avea loc) şi cel puţin un element discriminatoriu (în absenţa căruia componentele s-ar confunda, iar transformarea ar deveni superfluă). Elementul omogen constă în anticiparea operei prin limbă şi în supravieţuirea limbii în operă (cu precizarea că în ambele situaţii avem de a face cu ipostaze calitativ deosebite în raport cu cea la care se ajunge şi, respectiv, cu cea de la care se porneşte), în vreme ce elementul diferenţiator este identificabil în anticiparea preestetică a operei şi în supravieţuirea translingvistică a limbii (în amândouă cazurile fiind vorba de structuri care încă nu sunt şi, respectiv, care deja nu mai sunt surse de informaţie).

Limba, limbajul şi opera formează, în perspectivă temporală, trei serii având în comun proprietatea diacroniei, dar relevând totodată ritmuri de evoluţie diferite, în sensul că acestea cresc dinspre limbă spre operă. Precizez că aceste diferenţe de ritm au caracter supraindividual şi că ele trebuie deosebite, în consecinţă, de variaţiile individuale, care pot fi, la rându-le, purtătoare ale unor particularităţi evolutive. Precedând opera, limbajul este condiţionat de ea, căci o limbă neconsumată în operă rămâne un simplu instrument de comunicare, ipostază în care procesualitatea limbajului poetic este blocată. Numai receptarea estetică a textului este generatoare de limbaj, şi aceasta în ciuda faptului că (sau poate tocmai pentru că) limbajul este indiferent la criteriul estetic. Consumarea limbii în operă nu este numai un efect de recuperare. Realizată cu concursul receptorului, ea este făcută posibilă de către emiţător care, codificându-şi textul, instaurează în el o informaţie matriceală, de dirijare a metamorfozei prin marcarea limitelor între care este posibilă.

PARADIGMA POETICĂ

Orice solidaritate semantică între cel puţin doi termeni care se raportează unul la celălalt prin intermediul unui suprasens poate fi definită drept o paradigmă. Suprasensul apare în postura unui element ordonator care acţionează în aşa fel asupra relaţiilor dintre termeni încât le imprimă aceeaşi orientare şi îi determină să adere simultan la acelaşi spaţiu paradigmatic.

Este evident că elementul ordonator nu se poate comporta astfel decât situându-se faţă de termeni într-un raport de incluziune, ceea ce înseamnă că, din perspectiva paradigmei desfăşurate, el se prezintă ca recurenţă.

Departe de a duce la uniformizarea textului, elementele recurente au însuşirea de a evidenţia diversitatea acestuia. De altfel, identificarea uniformităţii în diversitate a fost mereu apreciată drept cea mai productivă ipostază a receptării artei. Relevând cu pregnanţă raportul dintre unitate şi diversitate, paradigmaticul îşi demonstrează concordanţa cu procesualitatea limbajului poetic prin dinamica raportului dintre continuu şi discret. Prin urmare, paradigma nu este numai o unitate suficientă, ci şi una contradictorie – condiţii ce permit perceperea ei ca totalitate.

În cazul paradigmelor semantice, raportul dintre omogen şi eterogen ia forma raportului dintre recurenţa unui arhisemem (cu rol de semnificat paradigmatic) şi ocurenţele sememelor (cu rol de termeni paradigmatici).

TEXTUALIZARE, CONTEXTUALIZARE, TRANSTEXTUALIZARE

Când un singur termen al unei paradigme este transferat într-o sintagmă, se poate vorbi de actualizarea lui; când toţi termenii unei paradigme pot fi reperaţi în spaţiul aceleiaşi sintagme, fenomenul poate fi numit sintagmatizare.

Sintagmatizarea comportă trei variante. În prima, termenii paradigmei sunt distribuiţi într-un spaţiu restrâns, care nu-l depăşeşte pe acela al unui text, în aşa fel încât să li se asigure contiguitatea. Pentru această variantă propun denumirea textualizare. În cea de a doua, pe care o numesc contextualizare, termenii aceleiaşi paradigme sunt distribuiţi în spaţiul oferit de un corpus de texte aparţinând aceluiaşi autor, ceea ce permite şi, adeseori, chiar impune decalarea lor. În sfârşit, în cel de al treilea caz, termenii unei paradigme sunt recurenţi într-un spaţiu poetic supraindividual, rezultat prin conexarea, potrivit anumitor criterii, a mai multor corpusuri, situaţie pentru care sugerez denumirea transtextualizare.

Se observă numaidecât că cele trei variante se pot grupa, în funcţie de apartenenţa textelor vizate, în individuale (textualizarea şi contextualizarea) şi supraindividuală (transtextualizarea) iar, după distanţa dintre termeni, în variante ale contiguităţii (textualizarea) şi ale decalării (contextualizarea şi transtextualizarea).

Contiguitatea termenilor conferă paradigmei pe care o alcătuiesc o maximă perceptibilitate, în vreme ce decalarea termenilor reduce perceptibilitatea în cazul contextualizării şi o situează pe un prag minim în acela al transtextualizării. Distanţa topografică dintre termeni, pe care am avut-o în vedere la diferenţierea celor trei variante ale sintagmatizării, nu trebuie identificată cu distanţa paradigmatică, ce are în vedere gradul de eterogenitate semantică a termenilor. Perceptibilitatea paradigmelor sintagmatizate este invers proporţională cu ambele distanţe.

Textualizarea identifică relaţiile paradigmatice cu cele sintagmatice, suspendând atât selecţia (de vreme ce toţi termenii paradigmei sunt sintagmatizaţi), cât şi combinarea (căci termenii coexistau înaintea sintagmatizării lor) şi are ca efect atenuarea contradicţiei dintre caracterul continuu al semnificatului paradigmatic şi cel discontinuu al semnificanţilor. Ea este generatoare de redundanţă.

Contextualizarea şi transtextualizarea se bazează pe nonidentitatea relaţiilor paradigmatice cu cele sintagmatice, duc la intensificarea contradicţiei amintite şi produc entropie.