Din mansarda lui Cioran

13,80 lei

Din mansarda lui Cioran (eBook) – Constantin Cubleşan

Golește
ISBN: EB9786065940000 Categorie: Autor: Anul apariției: 2011 Colecție:
  • Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

Cartea aceasta despre Emil Cioran se vrea un amplu portret al gânditorului, aşa cum reiese el, proiectat pe fundalul ideatic al operei sale, din mărturisirile proprii, din jurnale, din caietele de însemnări zilnice, din interviuri şi din corespondenţa cu familia sau cu prietenii apropiaţi. Se configurează astfel profilul unui om şi al unui tulburător scriitor angoasat, angajat în drama ţării sale şi a umanităţii bulversate de conflagraţiile secolului trecut, care au detrunat destinele nu doar ale multor indivizi ci ale unor întregi popoare.

Desluşirile ce se fac în aceste mărturisiri de sine ale filosofului de la Paris, ajută tocmai la înţelegerea mai profundă a unei conştiinţe intelectuale acute dar şi a gravelor probleme existenţiale cu care se confruntă contemporaneitatea.

Din mansarda lui Cioran de Constantin Cubleşan

Moralistul

Atracţia lui Cioran pentru arta moraliştilor francezi din secolele XVII şi XVIII este una ce-şi află motivaţiile, fără îndoială, în tocmai structura intimă a fiinţei sale intelectuale, aşa încât nu este vorba doar de o afinitate în privinţa aprecierii valoriilor morale ci chiar de plăcerea de a se complace într-un stil de viaţă al acestora, ne-mai vorbind de plăcerea scrierii aforistice, concise, a carac-terizării portretistice de toate felurile, într-un stil de exprimare elegant („fiul Răşinarilor – spunea Petru Creţia – nu este un foarte mare scriitor francez numai pentru ideile, pentru limba şi stilul lui. Şi-a asimilat ceva şi mai din adâncul acestei lumi”), într-o limbă savuroasă, pişcătoare, niciodată însă ne-elegantă, ne-galantă, chiar şi atunci când scrie despre cele mai urâte lucruri cu putinţă. În lumea aceasta a saloanelor confortabile, intime, în care se întâlneau marchizi şi marchize, conţi şi contese, oameni de spirit înainte de a fi oameni de artă, de gust, pentru a conversa, numai pentru plăcerea de a-şi comunica unul altuia impresii şi cugetări despre armonia sau dizarmonia lumii etc., cu siguranţă i-ar fi convenit de minune lui Cioran. Mi-l închipui, deşi nu l-am văzut niciodată aievea, decât în fotografii şi în filmul lui Liiceanu, întreţinându-se colocvial cu acesta în spaţiul aglomerat din mansarda imobilului parizian în care se afla propria locuinţă, spun deci, mi-l închipui într-o dulce-pipărată cozerie pe teme morale în budoarul contesei de Merlin, de pildă, aşa cum îl descrie Philarete Chasale (1798-873) în paginile consacrate marchizului de Custine: „…agreabilul ei budoar de mătase albastră, mic salon de conversaţii anexat marelui salon de muzică. Aici Rossini, de Girardini, Mamiani, Martinez de la Roza şi femeile frumoase ale acestei societăţi, nu cele de vânzare, ci cele galante şi cele mândre, se adunau rând pe rând dimineţile, adică pe la zece, şi îşi arătau toaletele. Se broda pe canavaua întâmplărilor publice şi se degustau anecdote, cu mai puţină făţărnicie şi răutate decât în alte părţi. Tonul coversaţiei era excelent. Nu puteai auzi trăncăneala rece sau veninoasă, nici mecanismele de masacru social organizat împotriva lui cutare sau cutare. Cei mai mulţi ambasadori străini treceau prin acest salon şi conversau în acest budoar împodobit cu flori, unde cea mai agreabilă facilitate de limbaj se îmbina cu multe lumini, cu multă ştiinţă, graţie şi dragoaste pentru arte”. Era aceasta o lume pe care omenirea nu o va mai putea regăsi vreodată, a unui calm indiferent faţă de pragmatismul dur cotidian, ahtiată după tot ce putea da strălucire ideilor, o lume cuprinsă într-un ceremonial galant al inactivităţilor fizice, preocupată doar de a se etala pe sine sieşi în reflecţii şi meditaţii, în memorii mai mult sau mai puţin orgolioase, mereu afectată de un destin fatal al trecerii timpului frumos pentru că dincolo de această petrecere, firea îşi marca nemiloasă însemnele pe existenţa concretă a fiecărui element al său în parte, fapt care, luând seama, puteai avea tăria de a-l depăşi sau de a-l suporta asumându-ţi o atitudine de altitudine seniorială generoasă în chiar relaţia cu propria-ţi imagine: „Când Doamna Recamier a văzut că vine ceasul când frumuseţea scade şi păleşte, a făcut ceea ce puţine femei ştiau să facă – ne spune Sainte-Beuve (1804 -1869) – n-a luptat; a acceptat cu bun-gust primele semne ale timpului. A înţeles că după atâtea succese ale frumuseţii, singurul mijloc de a mai părea încă frumoasă era de a nu mai pretinde că este. Unei femei care o revedea după ani de zile, şi care îi făcea complimente despre chipul ei, i-a răspuns; «Nu, draga mea, n-are rost să-mi mai fac iluzii. Din ziua în care am văzut că nici hornarii de pe stradă nu se mai întorc după mine, am înţeles că a venit sfârşitul»”.

Avea dreptate. Această lume se prezintă şi se descrie singură prin literatura memorialelor, atât de abundentă, atât de la modă în epocă, pe care Cioran o recepţionează cu interes critic, cu nostalgie bonomă (nostalgie faţă de o realitate pe care a cunoscut-o indirect dar care îi apare atât de apropiată sieşi ca atitudine intelectuală), cu plăcerea cozeriei morale, la urma urmelor, căci suita atâtor portrete, „inspirate de prejudecăţi sau de îndârjiri diferite”, cum făcea el remarca într-un loc, dau seama asupra „dimensiunii metafizice a existenţei umane” ca în cazul, atât de simptomatic, al lui Pascal. Acesta a fost unul din impulsurile care l-au determinat pe E.M. Cioran să alcătuiască o Antologie a portretului, de la Saint-Simon la Tocqueville, selectând pagini scrise într-o limbă franceză „pe care astăzi n-o mai scriu decât puţini, cu Cioran printre ei, poate, în fruntea lor” (Petru Creţia) şi care sunt revelatoare pentru condiţia esenţială a memorialistului dintotdeauna. Galeria acestor portrete1 prezintă, înainte de orice, detaliile unei „autopsii” a societăţii, făcută de nişte indivizi, moralişti, care fiecare luat în parte este „însuşi tipul omului bine crescut şi dovedeşte asta scriind puţin”. În prefaţa antologiei, Cioran pune în discuţie tocmai portretul moralistului în sine, reliefându-i acestuia coordonatele esenţiale de mani-festare, de atitudine, ale modului de reflectare asupra lumii, de exprimare ş.a. Astfel, moralistul se recomandă din capul locului prin instalarea lui „în certitudinile comode ale acrelii”, el denunţă relele imanente indiferent oricărui fel de societate, el exprimă şi atacă vremea lui totodată depăşind-o: cu alte cuvinte, veninul lui poartă o dată istorică anume. El îşi asumă datoria de a-i cunoaşte pe ceilalţi şi de a se defini pe sine, întreprindere cât se poate de ingrată: naturii noastre îi repugnă să devină conştientă de ea însăşi pentru că nu poate ajunge la asta decât în paguba actelor, şi pentru că există o incompa-tibilitate între cunoaştere şi acţiune.

Din această perspectivă, desigur, pentru Cioran, moralistul se dedică introspecţiei dar şi observaţiei asupra lumii, „spectator al propriei fiinţe şi al altuia, trăieşte în- totdeauna în marginea existenţei”. Şi, mai departe: „El se pricepe la oameni pentru că este pradă rarei nefericiri de a se cunoaşte; acestei nefericiri i se adaugă alta: aceea de a-şi mări nemăsurat propriile sale cusururi şi nu mai puţin pe cele ale semenilor săi, prin efectul conjugat al observaţiei minuţioase şi al imaginaţiei. Preocupat să ia cunoştinţă de monstrul pe care îl ascunde el însuşi, este firesc ca el să vadă totul în mare, şi să construiască figura omului cedând tentaţiei monumentalului”. El nu va fi niciodată furios, nu va ridica glasul, nu-şi va aspri tonul şi din respect pentru cititor va cultiva… laconismul. „Să insişti, să explici, să demonstrezi – nota Cioran – tot atâtea semne de vulgaritate. Cine aspiră la eleganţă, departe de a se teme de sterilitate, trebuie dimpotrivă, s-o cultive, să saboteze cuvintele în numele Cuvântului, să ştirbească tăcerea cât mai puţin cu putinţă, să nu renunţe la ea decât arareori, pentru a se cufunda apoi şi mai adânc în ea”. Pentru ca să puncteze apoi: „Maxima, care ţine fără îndoială de un gen discutabil, este totuşi un exerciţiu de pudoare, pentru că ne permite să ne smulgem din pletora verbală şi să-i vedem mai bine necuviinţa şi zădărnicia”. Ideal rămâne în cazul scriitorului care „pentru că se simte prea strâmtorat într-o limbă, o depăşeşte şi evadează din ea – cu toate cuvintele pe care le conţine” exprimarea limpede care duce la eleganţă, la bunul-gust dar, paradoxal, „bunul-gust este apanajul leneşilor şi al diletanţilor, al celor care au timp: societatea secolului al XVIII-lea, care avea timp să mai dea şi la alţii, l-a cheltuit pentru nimicuri subtile şi pentru zădărnicii delicate; l-a folosit mai ales împotriva ei înseşi”.

Oare numai societatea secolului al XVIII-lea?! E.M. Cioran vorbeşte mereu despre societatea secolului nostru care prin totul lucrează împotriva sa. Pentru că, în fond şi Cioran este un moralist. Toate caracterizările făcute moraliştilor de acum două secole încoace i se potrivesc de minune. Căci avem de-a face aici cu un autoportret indirect pe care-l schiţează din tuşe ascuţite şi foarte exacte. Prin tehnica portretului (exersat de moralişti), această artă atât de dificilă „de a fixa un personaj, de a-i dezvălui misterele atrăgătoare sau tenebroase”, Cioran încearcă a se fixa pe sine ca într-o oglindă… retro, el însuşi considerându-se un om nelalocul lui în această lume modernă în care i-a fost dat să trăiască, sugerându-ne că s-ar fi simţit mult mai bine, mult mai la largul său alături de un Saint-Simon sau Marmontel, de Chateaubriand sau Doamna de Stael, de Benjamin Constant sau Tocqueville etc., „blestemul moralistului” fiind, la urma urmelor, acela „de a nu putea crede în nici un fel de «nobleţe a sufletului», căci a crede în ea şi a-i admite existenţa ar echivala pentru el cu o renegare, cu o entorsă provocată «sistemului» sau parcă şi propriului său amor”.

Antologia portretului trebuie privită în ansamblul operei lui E.M. Cioran ca o izbutită tentativă de a se regăsi pe sine într-o tradiţie franceză de mare elevaţie spirituală. E argumentul discret pe care îl aduce în definirea propriei personalităţi, ascunzându-se după modele ilustre pe care astfel şi le subscrie.

1E.M.Cioran, Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville. Traducere din franceză şi note de Petru Creţia. Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, reproducând ediţia E.M.Cioran, Anthologie du portrait, De Saint-Simon à Tocqueville. Editions Gallimar, Paris, 1996.

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Din mansarda lui Cioran”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Accesează
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la cont și pentru alte scopuri descrise în politica de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Close

Categorii