Lecturi confortabile

Lecturi confortabile de Constantin Cubleşan

Amintirile peregrinului apter
(Valeriu Anania)

Demersul epic al lui Valeriu Anania din Amintirile peregrinului apter (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990) pare unul ce se înscrie netăgăduit în linia „tradiţională” a povestirii noastre moderne, aşezându-se la încheierea unui posibil cvadrilater ale cărui celelalte unghiuri le-ar fixa Gala Galaction, Mircea Eliade şi V. Voiculescu. Povestirile şi nuvelele sale aduc mirajul misterelor de început de lume, faptica lor fiind înviată adesea din „vremuri foarte îndepărtate, vecine cu neţinerea de minte”, cum zice eroul din Pasărea măiastră, aureolate de un fabulos fantastic, dedus dintr-o mitologie creştină ce dezvoltă mărturia documentului concret istoric în „posibilitatea unei simple legende” (Neodihnitele cumpeni) cu numeroase reverberaţii profunde în conştiinţa morală a unei epoci revolute ce-şi află corespondenţe perfecte în contemporaneitatea imediată.

Peregrinările tânărului apter („eu eram cel mai nou şi tânăr”) se petrec nu atât într-o arie geografică, călător dintr-un loc în altul, de la o mănăstire la alta, cât mai ales în lungul veacurilor, de la un timp (moment) la altul, de la o întâmplare cu profunde rezonanţe în semnificaţia istorică la alta, de la un personaj implicat veacului său la un altul fixat pe coordonatele altui ev („…bătrânul Antonie murise de mult…”).

Întâmplările ce stau la baza povestirilor şi nuvelelor acestora pot sau nu fi cu adevărat autentice (de altfel, Valeriu Anania, în Prefaţa volumului, ţine să ne avertizeze că oamenii despre care vorbeşte, ca şi faptele lor, acumulează alternanţa semnificaţiilor religioase – cadrul strict delimitat în care se mişcă autorul este acela al universului monahal – cu „mici crâmpeie de mitologie naţională şi folclor călugăresc”) dar recrearea lor are – şi acesta este lucrul cel mai important – tăria veridicităţii actului artistic. Căci, scriitorul, la fel ca pictorul din povestirea Portretul, nu trebuie să ne dea, într-o evocare istorică, fotografia epocii ori a vreunei personalităţi, ci duhul acestora, înălţat în dimensiuni de legende: „…zugravul are de-a face cu oameni de demult, pe care el i-a cunoscut şi pe care trebuie să-i învieze cât mai aproape de adevărul fiecăruia, aşa încât lucrarea lui să fie mai mult decât un chip, să devină icoană”. Sub această incidenţă, povestirile şi nuvelele lui Valeriu Anania au o bună doză de mister, de misterioasă legătură între vorbele şi faptele oamenilor, divulgând adesea un soi de intrigă detectivistă întru lămurirea semnelor de existenţă ce par gratuite acum dar care ascund în muţenia lor, dincolo de certificarea documentară, emoţia unor (desigur posibile cândva) intense, dramatice trăiri existenţiale.

Naraţiunile au, în ritmica ţesăturii lor elegante, cadenţe baladeşti; lumea prin care se mişcă eroul – mereu acelaşi novice, însetat de adevăr şi cunoaştere – poartă aura de legendă. Aşa în Cele patru domniţe, când lipsa unei coroane dintr-un mormânt desfăcut la mănăstirea Tismanei, îi prilejuieşte autorului rememorarea unor intrigi de curte de pe vremea Doamnei Chiajna; aşa în Talanga, unde avem evocată rezistenţa haiducească a sătenilor ce tăinuiesc pe foştii panduri ai lui Tudor, după înfrângerea acestuia; aşa în Iezerul amintirii când monahii refuză, cu preţul vieţii, să divulge taina din zidirea sfântului lăcaş… nesupunându-se vânzătorilor de ţară etc. etc.

Adesea intriga gravă este dublată de o undă satirică bonomă (întâmplarea eparhului Mirmilon) alteori, de o tentă aventuroasă, vânătorească (nefericitul Meglea, care aciuit pe lângă mănăstire, intervine cu forţa-i urieşească, îndreptând după buna-i cuviinţă stări de lucruri, precare – Pasărea măiastră), întotdeauna însă discursul epic având adâncimea meditaţiei filosofice, asupra destinului istoric al individului. E aici o anume retorică intelectuală a povestirii pe care Valeriu Anania o cultivă cu măsură, insinuând în desfăşurarea naraţiunii elemente fantastice ale unei mitologii religioase translate spre laicitate. Faptul că eroul său – acelaşi în toate povestirile şi care dă prin propria-i mărturisire tocmai timbrul unic şi unitar al epicii – suferă de complexul unei boli cu trimitere la originea divină a arhanghelilor sau a îngerilor, ne dă o anume cheie de înţeles pentru aceste proze de reculegere întru sine a omului ca martor şi acţionar deopotrivă al istoriei umanităţii (istoriei naţionale) urmărită într-o mistică a desăvârşirii prin semnul veşniciei.

Primul volum din Amintirile peregrinului apter impune în Valeriu Anania un prozator rafinat, iubitor al unei limbi româneşti decantată ceremonios în tehnica povestirii, preocupat, obsedat chiar de „taina obârşiilor”, căutând a pătrunde mereu dincolo de faţa evidentă a lucrurilor în realitatea lor obscură, dar „nu precum razele X – cum se confesează eroul din Şarpele Tismanei – ci ca prin textul unui poem, „al cărui chip adevărat se ascunde în spatele cuvintelor”.

*

Opera literară a lui Valeriu Anania s-a completat fericit în 1983 cu un volum de memorialistică – Rotonda plopilor aprinşi (Editura Cartea Românească, Bucureşti, reeditată în volumul al treilea al Operei literare, la Editura Limes, Cluj Napoca, 2005. Cu o prefaţă de Dan C. Mihăilescu şi cronologie de Ştefan Iloaie) – ce cuprinde evocarea a opt dintre cei mai importanţi scriitori români din zilele noastre, în apropierea cărora autorul a trăit clipe emoţionante de cunoaştere şi împlinire artistică. Acesta este sensul „rotondei” pe care o sugerează direct încă din titlul volumului Valeriu Anania care în clipele lui de tăcere şi izolare şi-a întors adesea ochii aducerii-aminte spre ei, ca spre un real sprijin spiritual, convocându-i într-o colocvială întâlnire pe planul gândului, zice domnia sa, în „Rotonda privegherilor mele”. Depănarea acestor amintiri, atât de vii şi de pline de înţelesuri îşi are nu numai un rost documentar, în sensul de a pune la dispoziţia istoricului, a arhivarului literar, a cititorului de toate categoriile, la urma urmelor, date inedite şi poate nu atât date din viaţa acestora, cât iluminări ale chipului lor într-o relaţie sau alta, într-o situaţie omenească mai critică ori mai lejeră, fixând o imagine mai mult sufletească decât una de factologie literară, spun deci, aceste evocări nu au darul doar de a reînvia memoria unor alese spirite ale culturii noastre, ci şi de a da înţelesul formării proprii ca scriitor, ca om de cultură, în atingerea cu fiinţa lor sufletească, cu ideile, cu modul lor de a fi şi de a se comporta în lume. Ele explică – zice Valeriu Anania – „ce am căutat eu în viaţa unor oameni”, dar şi „ce au căutat ei în viaţa mea”. Tocmai de aceea, discreţia cu care scriitorul se referă mereu la sine, este remarcabilă. Dar ea nu estompează, ci dimpotrivă, relevă calităţile sale de ucenic ascultător, ştiind să-şi modeleze personalitatea şi glasul după exemplul iluştrilor săi dascăli. În tocmai aceste mărturisiri de sine stă frumuseţea şi farmecul evocator al paginilor lui Valeriu Anania despre Tudor Arghezi, Gala Galaction, Anton Holban, Victor Papilian, Lucian Blaga, Ion Luca, Vasile Voiculescu şi Marin Preda. El ştie să relateze cu harul unui veritabil povestitor, despre întâmplările care l-au ţinut în preajma lor, descriind totul cu o plăcere aparte a detalierii amănuntului semnificativ, împletind impresia spontană cu o cunoaştere temeinică şi profundă a operei acestora, având mereu grijă ca portretul să aibă liniile de contur bine fixate, iar în dosul acestuia să rămână proaspătă şi nu mai puţin ferm desenată imaginea propriului portret din epocă. Aşa încât, amintirile acestea oferă istoricului literar în egală măsură elemente de cunoaştere şi apreciere a vieţii şi creaţiei literare (şi nu numai literare) a lui Valeriu Anania, aşa cum s-a decantat ea în lungul anilor, deloc liniştiţi, dar plini de învăţăminte.