Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței

37,80 lei 34,50 lei

Dostoievski – Nietzsche Elogiul suferinței, Ediția 2017 (eBook) – Aura Christi

Golește
ISBN: EB9786065941939 Categorie: Autor: Anul apariției: 2017 Colecție:
  • Cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

„Această carte este o capodoperă, în primul rând, prin curajul de a ataca o temă imposibilă. (…) Aura Christi atacă o temă mare – acest detaliu, în primul rând, justifică epitetul de capodoperă, în sensul curajului temei. (…) Dincolo de temele mari – amoralitatea, viul, suferința – Aura Christi se apropie de ceea ce îi leagă pe cei doi monştri: Dostoievski și Nietzsche. Este, într-adevăr, un pariu să-i pui alături pe aceşti doi uriași…” (Nicolae Breban)

„Redeschiderea «dosarului Nietzsche» prin apropierea de suferinţa dostoievskiană este meritul principal al cercetării Aurei Christi, o cercetare care nu este doar una comparatist-livrescă (de largă erudiţie), ci una puternic trăită ca experienţă personală. (…) A fi între sau dincolo înseamnă a te lepăda de raţiunea radicală, antichristică, şi a avea drum, a avea acces către terţul, tainicul ascuns, către divinitate, către adevărata viaţă. Or, această nuanţare excepţională face, zic eu, interesul major al cărţii Aurei Christi.” (Theodor Codreanu)

Dostoievski – Nietzsche Elogiul suferinței, Ediția 2017 de Aura Christi

Atracţia adâncurilor

La scurtă vreme după Nietzsche şi Marea Amiază, poeta Aura Christi ne pune în faţă un alt eseu masiv, intitulat Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinţei, scris în maniera tipică ei şi nu numai, a artei interdisciplinare, în care s-au exersat la noi, în secolul trecut, nume ca Steinhardt sau Alecu Paleologu. Fervoarea cu care e scris acesta, lărgirea neobişnuită a referinţelor, zonele culturale ample, „măturate” de autoare, ca şi temele sau supra-tema enunţată, ne fac încă o dată curioşi să ducem acest „experiment” scriptic până la capăt. Aş putea adăuga – până la ultimele consecinţe. Deoarece, încă o dată, Aura Christi îşi asumă nu puţine riscuri în abordarea acestora pe un teren puţin defrişat nu numai la noi, ci şi în stufoasa şi prestigioasa eseistică a Apusului cultural.

E vorba de data aceasta de abordarea unui termen, a unei noţiuni, cu care nu par foarte familiarizaţi şi de care se feresc nu puţini autori respectabili, termen numit amoralitate. Înainte de a se apropia de acesta şi de a-l cerceta din unghiuri diferite, autoarea purcede la o extrem de originală şi extrem de aprofundată analiză în domeniul, în ştiinţa tipologiei romanului; şi o face, de data aceasta, în capitolele doi şi trei, încercând să elucideze etiologia, cauzele şi modalităţile, uneori abstruse, de o rară şi infinită complexitate prin care se forjează şi se instalează în textura epică unii eroi, veşnic disputaţi, analizaţi, ai unui Dostoievski sau Marcel Proust, de exemplu. Prin aceasta, Aura Christi se apropie, în ultimii ani, de unii cercetători avizaţi, îndrăzneţi, care s-au hotărât să rupă clişeele, chiar şi prestigioase, ale nu puţinor analişti ai romanului european, în ceea ce priveşte mai ales ştiinţa numită a creării personajului. Autoritatea supremă invocată şi mult citată – în exces, vor spune unii! – este, fără îndoială, pe tot parcursul scrierii, Friedrich Nietzsche. Apoi, în afara unor analişti autohotoni – vezi, printre altele, opusul postum al lui Dinu Pillat despre personajele dostoievskiene! – sunt invocaţi autori romantici nemţi, de la Novalis şi Goethe până la mai modernii Ernst Bertram şi Th. Mann, autoarea lărgind aria referinţelor la prestigioşii „fugari”, în spaţiul francez, ai eseisticii ruse de la începutul secolului trecut: un Berdiaev, Şestov sau Merejkovski. Crescută în Basarabia şi, prin sângele familiei, în spaţiul şi în spiritul marii literaturi ruse, în acest eseu, ca şi în alte, nu puţine, texte, Aura Christi se mişcă cu dezinvoltură printre cei care au construit şi fondat marele secol rus, al XIX-lea, poeţi, filosofi şi prozatori, începând, desigur, cu Lermonotv, Puşkin şi Gogol, până la vârfuri ameţitoare, ca L.N. Tolstoi şi F.M. Dostoievski; şi atinge apoi, cu o cuceritoare insistenţă, opera şi personalitatea extrem de diversă şi de puţin cercetată încă, a modernilor, a unor Blok, Bahtin, Ahmatova sau a prietenei scriptice a lui Rilke, Ţvetaieva.

Textul, spuneam, este împânzit de citate care, uneori, creează o anume senzaţie de stufozitate sau de incertitudine a temelor; în fapt, însă, după părerea mea, acestea nu fac decât să trădeze o anume emoţie, o luciditate, uneori dramatică, a aproape imposibilităţii discernerii, până la ultimele resorturi şi cauzalităţi, a uriaşei descoperiri a ceea ce s-a numit, în roman, psihologie abisală. O descoperire care, de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la jumătatea secolului trecut, a uimit şi a derutat cu atâta putere nu puţine minţi analitice, încât nu puţini au dezertat de pe acest teren, sau, mai ades, au furnizat false şi ridicole explicaţii, analize sau interpretări ale acestei, şi azi, noutăţi tipologice. Care se leagă, încă de la începuturile secolului al XX-lea, de marea descoperire în psihologie şi psihiatrie a unui C.G. Jung, autorul arhetipurilor, cel care, împreună cu un D.H. Lawrence, în roman, de exemplu, a propus o cu totul nouă viziune asupra posibilităţii, asupra mecanismului unui erou sau a unui personaj modern. Secundaţi de, se înţelege, şi contemporani cu cel care descoperă, încă o dată spre stupefacţia nu puţinor minţi sclipitoare ale fenomenului (vezi un André Gide, dar şi alţii!), imediat înainte şi în timpul Primului Război Mondial, noua platformă absolut revoluţionară, noul continent al romanului contemporan; l-am numit pe Marcel Proust.

Între aceste nume, se înţelege, autoarea noastră se mişcă, aş zice, cu o dezinvoltură oarecum crispată – dovadă unele sintagme riscate sau frazele încărcate cu o topică nu foarte familiară celor neobişnuiţi cu textele baroce ruseşti. Noi preferăm însă aceste false stângăcii şi acest exces de precauţii metodologice unor clişee aşa-zis rafinate sau acelor analize şi aproximaţii „valorice”, care nu fac, încă o dată, decât să aducă pe solul nostru vechi descoperiri şi false, nu rareori inutile şi „grave” concluzii ale unor universitari la modă în Apus. Ambalate în noul „cifru” şi artă a unor bibliografii savante, într-o păsărească greoaie, pretenţioasă, structuralistă sau post-modernă, care nu face decât să ilustreze vechiul şi ironicul adagiu latin, gramatici certant. Parturiunt montes… Şi altele, numeroase.

În ce mă priveşte, încă de la volumul Nietzsche şi Marea Amiază, şi în cazul eseului de faţă, am fost cu adevărat uimit de îndrăzneala şi de priceperea, de insistenţa instinctivă – deoarece avem de-a face, în cazul Aurei, cu un poet de prima mână, în plină ebuliţie creativă! – cu care autoarea s-a apropiat de misterul şi hăţişurile, paradoxurile şi îndrăznelile tipologice nemaiauzite ale ştiinţei personajului la un Marcel Proust, fapt ce a făcut ca până azi, chiar şi în lumea profesionistă a scriitorilor – francezi, nemţi sau români – arta lui să nu fie pe deplin înţeleasă şi tot mai puţin citită. Sau aprofundată. Asupra epopeii sale À la recherche… s-a aşternut vălul otrăvitor al consacrării clasice şi universale, fapt ce permite nu puţinor autori şi analişti postmoderni să-l considere evacuat, clasat în panteonul mumifiant al literaturii continentului. Acoperit de praful suspect al unei admiraţii protocolare şi false; astfel, Proust, alături de alţii, puţini, cum ar fi un Hermann Broch sau Robert Musil, rămâne, pentru generaţiile mai noi, un celebru, rareori citat şi, cu siguranţă, necitit, ilustru necunoscut.

În capitolele doi şi trei ale prezentului eseu, se atacă, pe scurt spus, ţesătura şi edificiul structural, uman şi psihologic, a două dintre cele mai discutate personaje dostoievskiene: Raskolnikov şi Mîşkin. Vaste sujet, cum ar zice franţuzul. Avem, aici, în cartea Aurei, o îndrăzneaţă şi absolut binefăcătoare, lipsită de prejudecăţi analiză, făcută, parcă după metoda nouă, şi ea investigată cu acribie de aceeaşi autoare, a creatorului baronului de Charlus – o veşnică întoarcere şi răsucire în jurul imaginii şi a reflexelor aceluiaşi personaj, o încercare insistentă, aproape obsesivă, de a ataca, descrie sau nuanţa ceea ce părea deja cunoscut şi accesibil, aceeaşi metodă proustiană de a prezenta nesfârşite variante, „aceleaşi” variante ale unei scene sau ale unui personaj care părea conturat, edificat odată pentru totdeauna, dar care, re-atacat, „re-suscitat” şi re-chemat a nu ştiu câta oară pe scena epică, prinde, spre uimirea, stupefacţia şi chiar spre ne-încrederea lectorului fortificat de aşezate şi splendide prejudecăţi critice şi analitice, prinde, spuneam, printr-un miracol greu analizabil, feţe şi expresii neaşteptate, semnificaţii adeseori paradoxale. Unele aiuritoare!

Această metodă proustiană a investigării şi atacării personajului Aura Christi o aplică celor doi eroi invocaţi mai sus. Deasupra cărora, planând mai ales peste creştetul moral al lui Rodion Raskolnikov, regăsim supra-tema acestui eseu, cea a amoralităţii. Autoarea se apropie de cei doi eroi şi îi analizează, despică şi cercetează cu o enormă acribie, cu patos uneori, pe cei doi eroi, pe Raskolnikov mai ales, ca şi „problema” sa – încă neelucidată cu armele şi conceptele neo-jungiene! – de parcă n-ar şti nimic despre amplele analize ale unui secol de cercetare literară. Sau psihologică. Intrând cu un aplomb rar în rolul copilului, al candidului, al poetului autentic, care contemplă pentru prima oară, cu spaimă aproape şi cu admiraţie nestăpânită, oarbă de o prea mare uimire, un fapt, un fenomen sau un personaj care multora le pare cunoscut, epuizat, dacă nu familiar de-a dreptul. Şi noi, lectorii fermecaţi ai acestui text, ai acestei „încercări”, suntem cu adevărat cuceriţi de îndrăzneala autoarei, de nevoia ei de „adevăr” – cu totul altul decât cel al atâtor poncife sau semi-poncife, mai mult sau mai puţin elaborate. E riscul ei. Un risc pe deplin asumat. Suntem alături de ea, când, aşa cum ne aşteptăm, „încercarea”, eseul ei va fi ocultat sau răstălmăcit în atâtea şi atâtea moduri, mai mult sau mai puţin viclene, cu care ne-a obişnuit publicistica literară.

În afară de riscul unei alte interpretări a structurii şi mecanismelor celor două personaje dostoievskiene, Raskolnikov şi prinţul Mîşkin, se adaugă ceea ce am numit supra-tema cărţii – problema încă nouă şi ne- sau prost elucidată a ceea ce Nietzsche a numit primul amoralitate. Acel dincolo de bine şi de rău, aplicat de data aceasta tipologiei în roman, în cazul incendiar, nu rareori expediat sau clişeizat, banalizat, turtit în cutia unei moralităţi previzibile, convenţionale, a tânărului, dezordonatului, încărcat de contradicţii şi reflexe stridente, student petersburghez, cel ce îndrăzneşte să urmeze modelul napoleonian în crearea propriului destin, modelul celor puternici. Al celor aleşi.

Nu, bineînţeles că nu e locul şi nu avem nici spaţiul necesar pentru a aprofunda această temă sau acest nou concept al psihologiei nu numai romaneşti; am făcut-o, de altfel, într-o lucrare recentă, sub-titrată Aventurierii politicii româneşti, unde vorbeam de hybris, de ciudata şi catastrofala boală a hybris-ului ce se instalează nu numai în conştiinţa febrilă a unor personaje istorice, dar şi în psihologia maselor. A grupurilor sociale sau politice, secolul trecut fiind o  dovadă şi o aproape apocaliptică mostră a unor ample îmbolnăviri şi febricitări ideatice de acest tip. În eseul Aurei, acest hybris, această obsesie prinde curând forme maladive extrem de ciudate şi noi în personajul studiat, Raskolnikov, care, poate de aceea, la apariţie, la lectura primilor cititori în variate climate culturale europene a creat o fascinaţie învecinată, uneori, cu simptomele unei stranii nevroze. El e studiat, e întors pe toate feţele în eseul de faţă, şi – spuneam – o face cineva care pare a uita aproape toate reminiscenţele şi simbolurile lecturiale; ca şi analizele interesante şi „docte”, făcute de cunoscuţii şi celebrii cunoscători ai operei dostoievskiene. Care, e drept, a fost relativ prost cercetată şi înţeleasă de exegeza apuseană, excepţia revenind pe seama câtorva, puţini, printre care, cu siguranţă, se numără filosofii Ruşi expatriaţi la Paris. Un secol aproape, până spre cel de-al Doilea Război Mondial, atenţia analiştilor, la noi şi în Apus, se îndrepta cu precădere spre figurile, altfel imperiale, incontestabile, ale unor Tolstoi sau Turgheniev. Mai nou, A.P. Cehov.

Alături de supra-tema amoralităţii, tratată în cazul personajului Raskolnikov, îşi face loc în textul de faţă şi o obsesie mai veche a poetei, un motiv şi un concept ce curge din filosofia ateniană, cea a ontos-ului, a viului. Acest motiv, acest concept este aplicat de autoare cu metodă şi cu un rol expres hermeneutic aproape în toate analizele tipologice pe care le face în ultimele două ample eseuri deja citate. Iar în finalul eseului de faţă, sprijinind şi paradoxala metaforă a titlului, Elogiul suferinţei, găsim, iată un fragment ce ne dezvăluieşte modul, culoarea şi stilul de înaintare, de aprofundare a autoarei:

„Cu cât suferinţa este mai atroce, mai multă şi mai intensă, cu atât se impune – afirmă creatorul ultraomului, familiarizat cu fantomele durerii – disciplina, din fântânile căreia au crescut înălţările omului. Prin «disciplina suferinţei» sunt revigorate frumuseţea, viul, viaţa însăşi, justificată exclusiv, în percepţie nietzscheană, în plan estetic. «Ştiţi oare că această disciplină a fost singura care a înfăptuit toate înălţările de până acum ale omului?» se întreabă Nietzsche, aducând argumente greu de neglijat în favoarea valorii suferinţei care augmentează forţele şi le multiplică, fortificând spiritul şi dând un surplus de inventivitate şi curaj sufletului prins în menghinele disperării”.

Based on 0 reviews

0.00 Overall
0%
0%
0%
0%
0%
Be the first to review “Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Reviews

There are no reviews yet.

Navigation
Close

Coșul meu

Close

Wishlist

Bine ați venit!

Parola va fi generată automat și trimisă pe adresa dvs. de email.

Datele personale vor fi folosite pentru a vă susține experiența pe website, pentru a administra accesul la contul dvs. și pentru alte scopuri descrise în politică de confidențialitate.

Aveți deja un cont?

Close

Categorii