Filosofia Erosului

Filosofia Erosului de Anton P. Parlagi

Capitolul 1
EROTOGENEZA¹

1. Identitatea sexuală

Erotogeneza defineşte, în sens larg, procesul de evoluţie a lui homo eroticus, de la stadiul primar al sexualităţii feminine, la o valoare erotică numită feminitate, respectiv de la de virilitate, la o valoare erotică numită masculinitate. În primul rând, erotogeneza a fost, este, şi va fi, influenţată de ideile, dar mai ales de prejudecăţile, cu privire la conduita sexuală a omului, iar această realitate pune de la început problema contradicţiei dintre sexualitate şi raţionalitate. Contradicţia se regăseşte în toate mitologiile, în care raţionalitatea se confruntă cu sexualitatea; din considerente obiective oamenii credeau în antichitate că divinităţile iubirii asigură creaţia, cu mult înainte de a-şi cunoaşte propria lor putere de procreaţie.² Ideea raţionalităţii iubirii, s-a perpetuat şi în viziunea teistă a lui Imago Dei, conform căreia fiecare individ este replica omului perfect, imuabil, „divin”, care se constituie în garant al identităţii sale umane. Ca atare, indiferent de sex, toate fiinţele aparţin aceluiaşi gen, cel uman, care include cele două sexe şi care stă la baza unui „drept al genurilor”, comun întregii umanităţi. Prin fuziunea celor două noţiuni, aceea de gen masculin vir, şi aceea de gen feminin mulier, într-un singur concept, acela de gen uman, erotogeneza depăşeşte dogma geneticienilor care reduc sexul la atribute biologice. În al doilea rând, erotogeneza defineşte sistemul de relaţii erotice din perspectiva normelor morale, sociale, politice, sau religioase, care reglemetează conduita sexuală; în virtutea acestor norme, viaţa unui cuplu, deşi se întemeiază pe o singură valoare, numită dragoste, totuşi se desfăşoară în moduri diferite cum ar fi mariajul, coabitarea, concubinajul, switch-ul. Din această perspectivă, putem observa faptul că erotogeneza, se manifestă prin modul în care fiecare dintre sexe este apreciat, gratificat, protejat sau, dimpotrivă, depreciat, de către sistemul de norme socio-morale. De la A. Comte încoace, evoluţia erotică a individului, se datorează premiselor culturale specifice unor popoare şi epoci istorice. Să nu omitem faptul că aceste premise culturale erau create de marile spirite ale umanităţii; mulţi artişti de geniu îşi etalau cu mândrie meritele sexului opus: pianistul F. Chopin avea un comportament efeminat; scritoarea George Sand era o femeie masculinizată; G. Flaubert susţinea că „Madame Bovary sunt eu”. În psihologie Weininger, Jung, Parsons şi mulţi alţii, au propagat ideea schimbării proporţiei antropologice, în societăţile moderne, ca fenomen de masculinizare a feminităţii. În realitate fenomenul se manifestă şi în sens invers, prin feminizarea masculinităţii sub presiunea instrumentală a societăţii, ceea ce ne duce la ipoteza că individul, indiferent de genul său, „împrumută” de la celălat sex meritele pe care le consideră necesare pentru a-şi exprima individualitatea. În al treilea rând, erotogeneza s-a conturat în limitele stabilite de un anumit sistem politico-juridic; din cele mai vechi timpuri, statul a impus condiţiile în care indivizii au dreptul de a încheia o căsătorie (vârsta, sănătatea, egalitatea), modul în care pot divorţa (prin consens sau pe cale judecătorească), dreptul de a procrea (sau interdicţia de a procrea). Evoluţia formelor de conduită erotică pune probleme din ce în ce mai dificil de rezolvat tuturor sistemelor politice pentru că trebuie să-şi modifice principiile de guvernământ; tot mai multe teorii susţin faptul că diferenţa între sexe este o prejudecată de natură ideologică, contrară teoriei egalitariste şi universaliste, cu privire la om. Diviziunea juridică a oamenilor pe criterii de sex este superfluă, aşa că dogma numită identitate sexuală trebuie înlocuită cu sintagma orientare sexuală, liber aleasă de către fiecare.³

Principiul fundamental al erotogenezei este unitatea şi contradictorialitatea dintre valorile fiinţei erotice; unitatea derivă din faptul că fiecare om este „ambigen”, atâta timp cât posedă atributele, merite, şi calităţi specifice celor două sexe; contradictorialitatea derivă din faptul că morala social atribuie o importanţă diferită celor două valori erotice pe care le-a numit feminitate şi masculinitate. Acest lucru este posibil deoarece cultura erotică (ansamblul de prejudecăţi, stereotipuri, tabuuri, obiceiuri etc), acţionează în plan psiho-afectiv prin „inseminare” celor două sexe cu principii diferite de comportament sexual. Chiar dacă diferenţierea biologică începe din perioada vieţii intrauterine, diferenţierea care determină identitatea de gen se realizează într-o lungă perioadă de viaţă extrauterină; în acest sens s-a afirmat că un individ care aparţine unui sex posedă, mai mult sau mai puţin, caracteristici ale celuilalt sex. În construirea propriei identităţii fiecare individ poate să-şi aroge merite specifice celuilat sex, aşa cum se poate observa în cazul unei femei care se masculinizează practicând boxul, sau al bărbatului care se prostituează în travesti. Dihotomia feminitate-virilitate a fost introdusă în erotosferă de sexologi care au stabilit că apartenenţa sexuală a unui individ trebuie stabilită conform unor criterii strict biologice⁴. Comportamentele care nu erau în acord cu aceste criterii, erau condamnate, ab initio, ca fiind morbide; în mod paradoxal, clasificarea indivizilor, în bărbaţi şi femei, nu reflecta sexualitatea naturală, ci moralitatea oficială. Sociobiologia susţine că există un determinsm genetic, care poate explica o serie de atribute sexuale, cum ar fi ierarhiile sociale, rolurile masculine şi feminine, sau homosexualitatea, prin transmiterea genelor umane.⁵ Teoria nu se verifică deloc în erotosferă; de pildă, din perspectivă erotologică, nu se poate explica modul în care un merit specific iubirii, numit sacrificiu de sine, s-ar putea transmite genetic din moment ce individul care se sacrifică, nu mai poate transmite gena. Din perspectiva erotogenezei, genetica nu poate explica evoluţia umanităţii, din moment ce societatea conservă acelaşi material genetic. În fine, din perspectiva erotonomiei, este imposibil de explicat natura meritelor morale, sociale, politice etc., în raporturile dintre indivizi, pe baza recunoaşterii genelor între ele.

În erotosferă a supravieţuit, din păcate, ipoteza că identitatea sexuală operează numai la două niveluri: individual şi cultural.⁶ În sens larg, la nivel individual, identitatea de gen reflectă gradul de interiorizare a valorilor existenţei erotice, de care am amintit mai sus; în schimb, la nivel cultural, nu putem vorbi de o identitate sexuală, decât în măsura în care individul respectă valorile morale ale eroticii. Realitatea ne dovedeşte însă că aşa numitul nivel cultural, nu se regăseşte la toţi indivizii implicaţi într-o relaţie erotică; de pildă, inculţii nu pot avea noţiuni despre valori, indivizii asociali nu înţeleg necesitatea normelor morale, iar delincvenţii, nu se conformează reglementărilor legale. Pe de altă parte, să nu omitem faptul că funcţia erotogonică a femeii rămâne constantă, în pofida faptului că identitatea de gen se modifică, potrivit cerinţelor (aşteptărilor) sociale; cea mai bună dovadă este faptul că atributele sexuale au rămas unicul criteriu de apreciere a femeii, indiferent dacă ea este cultă sau analfabetă, săracă sau bogată, căsătorită sau necăsătorită etc. Din cauza confuziei care se face între sexualitate şi procreaţie, în toate culturile există un consens cu privire la rolul matern, inerent femeii, indiferent de statusul ei social, sau de formele în care manifestă maternitatea.

Identitatea sexuală s-a fixat socio-moral, din cele mai vechi timpuri, prin ritualurile de inţiere: prin aceste ceremonii individul dobâneşte o nouă identitate, prin faptul că-şi modifică statutul, sau rolul social; prin riturile de iniţiere tinerii puberi dobândesc statutul adulţilor, novicii intră într-o societate secretă, iar candidaţii sunt admişi într-o frăţie, club, masonerie⁷. Ritualurile de iniţiere erau asemănătoare la toate popoarele primitive, pentru faptul că oamenii atribuiau sexualităţii, rolul esenţial în existenţa idividului. După cum crede misticul J. Böhme, identitatea sexuală este de origine supranaturală; însăşi divinitatea este o fiinţă ce are două părţi, una masculină Dumnezeu Tatăl şi altă parte, feminină, Dumnezeu Fiul. Conform aceleaşi ipoteze, Adam este compus din două flăcări divine: cea arzătoare, masculină (dreptatea neiertătoare a lui Dumnezeu Tatăl) şi cea luminoasă, feminină (iertarea adusă de Dumnezeu Fiul).⁸ Dincolo de manifestarea exterioară a ritualului, există o trăire psiho-afectivă, prin care individul se credea asemenea zeilor. Datorită fecundităţii femeia era asimilată cu esenţa lumii; altfel spus, nici universul, dar nici omul, nu puteau exista fără o (re) naştere continuă. Plecând de la aceste premise se afirmă că ritualul sexual a transformat comportamentul instinctual într-un comportament social şi l-a culturalizat sub forma actuală a ceremonialului de căsătorie. Sexul în formele sale de manifestare ritualizate şi simbolice… a modelat forma civilizaţiei.⁹ Mai aproape de realitate este faptul că formele civilizaţiei au culturalizat sexualitatea, prin simboluri, ritualuri şi valori specifice culturii; în acest sens sunt invocate ritualurile de trecere, care simbolizezază maturizarea adolescentului, denumite uneori „ritualuri de separare de lume asexuată ”, urmate de ritualuri de încorporare în lumea sexualităţii. Modelele culturale conferă caracter formal, sau semi-formal, ritualurilor şi, avem în acest sens modelul party-urilor organizate de studenţii admişi la colegiu, care sunt parţial ritualuri sexuale.¹⁰

Erotogeneza devine posibilă prin intermediul feminităţii, deoarece ea implică o serie de valori specific iubirii, cum ar fi pudoarea, gingăşia, afectivitatea, ataşamentul, responsabilitatea pentru cuplu (famile); în sens contrar, misoginii repudiază feminitatea pentru că nu înţeleg valorile eroticii. Duşmanul feminităţii, nu este masculinitatea, ci prejudecata cu privire la inferioritatea biologică a femeii; ceea ce numim cultură sexistă, este de fapt o sferă de idei preconcepute, care acţionează contrar valorilor eroticii, în morală, în religie, în drept şi în politică.¹¹ Din nefericire, teoria sexismului binevoitor, se limitează la studiul psihologiei sociale, fără a analiza cauzelor sociale, juridice şi politice care generează această concepţie. Aceste teorii invocă un fenomen numit femeile sunt minunate, conform cărora atât bărbaţii, cât şi femeile, au o atitudine pozitivă faţă de calităţile femeii; gingăşie, devotament, afectivitate. În spatele acestei sintagme femeile sunt minunate, trebuie să observăm că există totuşi o prejudecată sexistă, şi anume, faptul că ele sunt aşa de „minunate” pentru că sunt docile, incompetente, neajutorate. Încercarea unora de a diminua caracterul negativ al discriminării, prin aşa numitul sexism binevoitor este sortită eşecului din mai multe considerente.