Hegel. Filosofia social-politică

Hegel. Filosofia social-politică de Octavian Opriş

INTRODUCERE

Filozofia politică a lui Hegel este cea mai controversată şi greşit înţeleasă lucrare a marelui filozof german. Dificultatea textului hegelian, particularităţile limbii germane, interesele politice şi mediocrele interpretări şi comentarii au deturnat, răstălmăcit şi bagatelizat textul hegelian, unii exegeţi ducându-l în ridicol şi nonsens. Interpretările excesiv idealiste, dar şi vulgarizările materialiste – un rol deosebit având „Critica filozofiei hegeliene a dreptului” de K. Marx – au obturat şi direcţionat nefericit înţelegerea filozofiei practice a lui Hegel, şi în special politica. Numele lui Hegel este asociat lipsei de realism şi eficienţă practică a idealismului „absolut”, considerat autor al unor fanteziste şi curioase construcţii imaginative, fără priză la real, un joc complicat al abstracţiilor, o formă mascată a religiei creştine de care modernitatea nu are nevoie şi o priveşte ca pe o curiozitate ideologică. Urmaşii lui Marx au exagerat critica şi dispreţul faţă de filozofia hegeliană pe care o considerau un produs ideologic menit să deturneze înţelegerea societăţii, a claselor sociale şi a luptei politice, a dominaţiei şi exploatării capitaliste. Alţi exegeţi erau preocupaţi de a găsi contradicţii, incoerenţe, atitudini politice partizane sau conţinut religios în categoriile şi conceptele hegeliene. Toate acestea au creat un fals Hegel, oferind o imagine distorsionată şi neadevărată vehiculată de exegeţii, comentatorii sau propagandiştii politici.

Cu toate acestea, opera lui Hegel a beneficiat şi de analiza profesională, raţională şi competentă a unor filozofi şi politologi de excepţie, graţie cărora influenţa lui Hegel a fost durabilă şi cu efecte importante în plan cultural, social şi filozofic. Nu intrăm într-o polemică ce pare fără sfârşit cu detractorii sau criticii lui Hegel, acest fapt îl putem observa în enorma bibliografie a operei marelui filozof. Aceste câteva rânduri introductive încearcă să ne avertizeze asupra unei nedrepte aprecieri a gândirii hegeliene şi, în special, a filozofiei politice şi să releveze raţionalitatea şi actualitatea gândirii sale.

Gândirea politică hegeliană nu e o simplă meditaţie asupra statului şi a instituţiilor sale, determinată de conjunctură sau de vreo implicaţie practică a filozofului în politica din timpul său. Meditaţia hegeliană asupra politicului este consecinţa necesară a gândirii speculative, cuprinsă în masiva sa operă filozofică. Politicul este o componentă importantă a structurii ontologice a lumii, un moment esenţial al realizării şi funcţionării Libertăţii. Raţiunea în act, cristalizată într-o diversitate de conduite, structuri şi instituţii configurează universul practic, concretizând spiritul teoretic şi organizând o nouă regiune ontică. După cum spune Hegel – „tot ce este real este raţional şi tot ce este raţional este real”, înseamnă că raţiunea, gândirea o descoperim sub cele mai diverse forme, chiar acolo unde pare a fi absentă.

Hegel este cel mai sistematic filozof a cărui operă este coerent articulată şi susţinută de o densă ţesătură conceptuală şi o teleologie cu un pronunţat caracter axiologic. Hegel a vrut şi în parte a reuşit să construiască o concepţie articulată şi cuprinzătoare despre om, societate, natură şi divinitate. Fiecare componentă a sistemului său filozofic, structurile logice, societatea, arta, politica sau istoria nu pot fi înţelese fără întregul care le cuprinde, le determină dându-le transparenţă şi sens. Această scurtă introducere în filozofia hegeliană este necesară propedeutică pentru expunerea gândirii politice a filozofului german.

Gândirea hegeliană cu toată originalitatea sa nu-i apărută prin generaţii spontanee, ea poartă amprenta culturii creştine şi a experienţei metafizice europene, începând cu filozofia vechilor greci până la criticismul kantian.

Cunoaşterea umană a însemnat o curbă ascendentă, de la modesta informaţie furnizată de mediu (realitatea obiectivă) prin senzaţii şi percepţii, la imaginile mentale în care capacitatea combinatorică şi selectivă a creierului uman a oferit o imagine sistematică, coerentă şi „adevărată” a realităţii. Experienţa epistemică a omului, pornind de la senzaţii, percepţii şi ajungând la complicate constructe mentale, nu era doar o realitate subiectivă a omului singular, a unui individ izolat, explorator al mediului în care trăia. Fiecare individ era membrul unei comunităţi „familiare, tribale etc.”, iar experienţele sale erau comunicate, împărtăşite cu ceilalţi membri ai grupului. O importanţă excepţională pentru destinul speciei umane a avut inventarea şi dezvoltarea limbajului. Astfel s-a constituit lumea semnelor şi simbolurilor care a permis stocarea experienţei grupurilor umane, evitând reluarea de la început a acţiunilor cu rol esenţial pentru conservarea şi dezvoltarea umanităţii.

Între om şi lume, între realitatea materială, naturală şi fiinţa umană se interpune progresiv un spaţiu simbolic, rezultat al interacţiunii dintre om şi natură. Lumea obiectivă va fi selecţionată, filtrată prin această grilă culturală care permite înţelegerea naturii, determinând reacţii mentale şi practice ale oamenilor. Această lume a semnelor şi simbolurilor va influenţa tot mai mult realitatea obiectivă, iar gândirea şi acţiunea omului vor depinde tot mai mult de acest nou mediu semiotic. Experienţa umană stocată şi organizată în structurile semiotice va forma temelia informaţională pe care se vor construi cultura şi civilizaţia. Evoluţia omului de la cunoaşterea punctuală, limitată la aspecte particulare ale realităţii către zone tot mai extinse spaţial şi temporal, a însemnat şi o schimbare a conştiinţei umane, o creştere a capacităţii de a înţelege şi a crede, modificând orizontul aspiraţiilor şi al temerilor. Experienţa simbolică a omenirii s-a cristalizat în texte esenţiale de înţelepciune organizate sub forma codurilor morale sau religioase. Cărţile sacre pe care le întâlnim la marile popoare şi culturi sunt expresia sintetică a experienţelor esenţiale ale omului în faţa vieţii şi a morţii, a speranţei sau disperării, încercând a explica şi a ne consola precaritatea sau superioritatea omului.

Pentru creştini, Biblia nu este doar mesajul lui Dumnezeu către oameni, este cartea înţelepciunii divine şi umane, instrument esenţial al cunoaşterii adevărului etern, al binelui şi al răului, lentila măritoare prin care putem înţelege lumea şi înlătura voalul ignoranţei.

Biblia creştină va sintetiza şi rezuma cunoaşterea, va tezauriza experienţa umană în acord cu înţelepciunea divină: este un cod al codurilor, călăuză în viaţă şi îndreptar pentru moarte. Experienţa umană, cunoaşterea particulară a lucrurilor va fi înţeleasă prin racordarea la „adevărurile” eterne ale Bibliei. Divinul şi lumea efemeră a omului se regăsesc în această carte sacră. Cunoaşterea, accesul la adevăr vor însemna o permanentă racordare a certitudinilor şi cunoştinţelor empirice la adevărul etern al Bibliei. Astfel Biblia devine instanţă supremă de validare a cunoaşterii – de la cunoştinţele particulare la adevărul ştiinţific – iar principiile şi normele morale aici îşi găsesc întemeierea. Lumea este reflectată, semnificată găsindu-şi sensul în simplitatea şi rigoarea textelor biblice. Diversitatea lumii este selectată, ordonată şi explicată printr-o matrice simbolică la care se conexează întreaga experienţă umană. Cunoaşterea suportă o flexiune de la empiric către abstract, de la diversitatea adevărurilor particulare la unitatea şi sistematica oferită de cartea fundamentală în care sunt cuprinse ideile despre om, lume şi fiinţa supremă. Cunoaşterea empirică este tot mai mult neglijată, căci adevărul îl găsim în textele biblice. Ştiinţa medievală devine exegeză, hermeneutică, analiză logică a textelor, generând interminabile polemici, dispute, deviaţii de la dogmă şi erezii.

În acele timpuri spiritul dogmatic, aprioric, închis în principii şi axiome absolute, de neclintit, a generat intoleranţă şi fanatism, persecuţii religioase şi politice, violenţă şi teroare. Inchiziţia este reflexul practic al dogmaticii.

Cunoaşterea efectivă nu a putut fi oprită, doar a fost încetinit ritmul şi extinderea sa. Renaşterea a însemnat o deschidere şi amplificare a ştiinţelor şi artelor ce nu mai putea fi obstrucţionată de scolastică şi dogmatică creştină. Dar şi în interiorul Bisericii se produc mişcări de raţionalizare, de interpretare liberă a textelor Bibliei în acord cu realităţile empirice şi exigenţele raţionale.