Rămășagul

Rămășagul de Ion Lazu

1

Pierduse hotarul. Poteca uite-o, aşa cum o ştia – mai mult o dungă prin lăstărişul scuturat, urmată de fiarele pădurii. Dar unde sunt semnele? Merse mai departe, apoi se opri iar, întrebând cu ochii. Mai făcu paşi încolo. Unde duce poteca asta? Coborând. Păi aşa şi trebuie: să coboare şi iar să coboare. Dar încotro? Că parcă se şi pierduse, printre rădăcinile ieşite din pământ, aici, prin noianul de frunze. Locul se ducea şi el la vale, nedesluşit. Nu era bine. Se întoarse din drum, scrutând cu neîncredere urma de potecă, scoarţa copacilor, crengile aplecate deasupră-i. Nu dădea el, tocmai de-asta, câte o lovitură de secure, ba în dreapta, ba în stânga, când trecea pe-aici? Şi acum? Nici un semn. Unde-i fusese gândul? Graba lui, să ajungă mai repede acolo unde ştia că e păgubit. Şi doar făcuse şi iar făcuse drumul ăsta, de-atâtea ori. Dar ştia bine: în partea asta, dinspre valea Oltului, hotarul e pe culme. Atunci, în culme! Unde e culmea aia? Nu vede decât locul coborând printre copacii deşi, în tot mai mare întunecime.

Aici trebuie să cunoşti, altfel te înghite pădurea. Dealuri la rând şi văi în toate părţile, care încolo, care încoace. Dar peste tot numai o pădure, neîntreruptă – moşia asta şi moşia vecinilor. Te pomeneşti că a intrat de mult pe altă moşie! Cum să le ştie pe-ale altora, dacă nu-şi ştie moşia lui? Păi atunci mai e a lui? Dar a cui? O să afle ei a cui este!

După ce să te iei acum, dacă ochii nu te ajută? Vreme închisă. Ai zice că lumina e în partea aia, dar când te uiţi mai bine, nu e decât o rarişte între crengi. Încotro s-o ia? Dacă ai o fire mai slabă, te-nhaţă frica. Lui nu-i e frică de nimeni şi de nimic pe lumea asta! Lui îi e degrabă. Trebuie să iasă de-aici, cât mai curând. Izbi cu sete în trunchiul unui copac rotat. S-o ia în sus? Dacă mergi la deal, ajungi în culme, nu?. Şi-n culme te sui într-un copac mai înalt şi te uiţi. Afli încotro s-o apuci.

Lăsă poteca aia bicisnică. O luă prin lăstăriş, la deal. Pădure necurăţită, asta trebuie că este pădurea lui. Şi un urcuş părelnic, pentru că mai şi coborai câte-un dâmb. Locuri înşelătoare. Poteca se pierduse de tot. Îşi deschidea alta, cu securea.

Şi acum, uite-l înapoi. Dar înapoi în rătăcirea lui. Cunoştea copacul ăsta. Copacul ăl mare, cu semnul proaspăt. Şi mai uite încă un semn, tot de secure şi tot nou. Pe ăsta cine-l mai făcuse, în cruce peste primul? Sau mai era încă unul ca el, rătăcit pe-aici, care-şi însemnase orbecăiala drumului cu securea, icnind în trunchiul copacilor?

Loc necunoscut. Pădure străină. Se uită iar şi iar, ca de prima dată. Nu numai că nu o cunoştea, ci i se părea din ce în ce mai necunoscută şi de neînţeles. Un copac ai putea să-l înveţi, să-i desluşeşti crengile ca pe împletitura pe care o desfaci cu grijă şi o împleteşti la loc. Dar o pădure? Păi, de ai numai un pic de grădinuţă în faţa casei, pe care o munceşti de-o viaţă, când dai cu cazmaua şi întorci brazda, deodată ţi se pare că n-ai mai văzut palma aia de loc, înţesată cu rădăcini şi pietroaie. Pietrele cresc în pământ. Le arunci peste gard, pe toate care scrâşnesc sub cazma, palmă cu palmă. Şi la primăvară, locul iar plin de pietre… pământ necunoscut, între garduri cunoscute. Or, ce e o grădinuţă pe lângă moşia lui cea mare, toată numai pădure şi iar pădure, cu hotar larg, să-i dai ocol o zi întreagă. El numai hotarul îl ştie. Dar uite că nici pe ăsta nu-l ştie bine.

Unde o fi poteca? Astupată de frunze. Frunzele astea nu foşneau, mai mare mirarea. Dar un pocnet tot se făcea auzit. N-o fi ciocănitoarea? Păi, n-a plecat? Aşa-i, îşi răspunse, tu ai dreptate. Nu se întrebă cine era acela, cu dreptatea lui, în pădure, căci se auzeau bătăi tot mai adânci. Topoarele! Astea le sunt topoarele! Dincotro vin loviturile? Şi le văzu chiar venind, prin aer, ca un stol de frunze uscate, pocnindu-l în tâmplă, o dată cu vântul. Se feri într-o parte. Se repezi printre tufe şi se duse de-a rostogolul. Sări în picioare, înjurând cu ciudă. Se împiedicase de semnul hotarnic. Prostia-prostiilor! Ăia mă fură şi eu pierd un conac întreg orbecăind încoace şi-ncolo, de-a curmezişul hotarului.

O luă la fugă pe culme. Îi ştia el unde sunt, pe unde-l pradă şi-l strică. Nu mai pierdea hotarul din ochi, tot într-o alergătură. Azvârlea şi câte-o lovitură de secure în trunchiul copacilor, ca să se ştie ai cui sunt.

Fugea de mult. Şi tot pe hotar, sărind peste semnele rare. Ar fi putut să le şi numere. Se opri. Auzea loviturile de topor, din ce în ce mai puternice. Dar încă nu ajunsese. Doamne, de nu s-ar opri ăia din tăiat. De-aş ajunge mai repede. Să-i prind în fapt. Că doar nu taie ei pădurea lor. De la mine taie. Şi eu pe cine prind pe moşia mea, îl despic în două. Asta e ştiut. Au partea lor de pădure – şi ăştia de aici şi ăia din partea ailaltă. De tăiat nu taie un ciot, pădurea lor ca un zid, de cumpărat nu cumpără, dar curţile le sunt pline de lemne – şi atunci, nu fură? Uite-i! Obenii! Chiar cum mi-am închipuit! Ia te uită, ce lucrare nefirească. Să stau la pândă, că nu mă dumiresc. Au venit cu mic, cu mare, parcă tot satul. Cu topoare şi tot ce le trebuie. Taie copacii în grabă, câte doi tăietori la fiecare copac, îi doboară unul peste altul, ca să nu facă larmă, între ei nu-şi spun un cuvânt, roiesc încoace şi-ncolo, leagă trunchiurile de tânjală şi mână iute vitele la vale, împungându-le cu codiriştea. Şi-mi doboară copac peste copac. Numai răpăitul topoarelor. Şi în rest nu trosneşte un vreasc, aşa lucrează, pe muteşte şi în mare grabă, ca la un semn. Şi semn le face, da, din partea ailaltă, un omuleţ, numai căciula de el, mic şi slab şi prăpădit. Şi nu i se vede faţa, ca prin ceaţă. Ba chiar vine acum o ceaţă dinspre Valea Oltului, se ridică dintre copacii doborâţi, îndată o să învăluie totul, ca într-un vis. Şi eu să-i las? Se face noapte şi nu-i mai pot dovedi. Staţi aşa, că v-am prins, hoţilor! Îmi furaţi pădurea! Dar nu se auzi nici el, aşa de grozav bufnise alături un copac doborât. La luptă, îşi spuse, trăgând de dârlogi. Sunau tobele mai dihai ca topoarele obenilor. El era deasupra, vedea tot câmpul de bătaie. Se aplecă în şa şi smulse lancea înfiptă în pământ. I s-a încins rău pieptul, maţele i s-au strâns ca un pumn. L-a luat valul ăl mare al luptei. Se simte acum dus (la vale, pe coama dealului), el trage de dârlogi, calul se propteşte, în câteşi patru picioarele, dar se duc împreună, mai mult de-a rostogolul, de pe vârful coamei, tot pe coamă la vale – lucrul ăsta nu-l înţelesese el prea bine niciodată: cum să cobori de-a rostogolul şi să te trezeşti tot pe culme, mult deasupra satului: pe hotarul înalt dintre el şi obeni…

Calul mai era sub el pentru că-l simţea între pulpe, dar nu-l mai vedea, în prăbuşirea asta spre duşmani. Abia avu timp să se întrebe: cum oi călări eu pe-un cal de-a murit sub mine, când l-am lovit pe ungur cu securea? Da, sunt călare şi înzăuat şi cu lancea liberă în mâini. Ei n-au decât nişte biete topoare. Îi străpung unu câte unu, de departe. Îi arunc înapoi, la vale, de unde au venit. Mă reped asupră-le, cu strigăt mare. Un vuiet mă înghite, cu tot cu strigăt şi cu cal şi cu galop. Ca din cer mi s-a prăvălit în creştet coroana unui copac. Nu mă mai văd. Calul, pierdut printre crengi. Rup lăstărişul şi răzbesc deasupra. Înot printre valuri verzi, arcuite, ajung cu greu la mal. Pun un picior pe pământul sigur. Dar ce-i?

Obenii, de departe, şi-au ridicat căciulile. Parcă era spre seară, şi acum îi văd ca-n palmă. Cum ţi se ridică ceaţa de pe ochi şi-l vezi pe duşman o clipă, înainte să te izbească, aşa-i văd eu acum pe obeni. Stau aşa, în nemişcare, cu căciulile sus, de-ai zice că vor să joace. Dar nu joacă. Trec îndată la lucru. Şi ştiu să taie o pădure, repede şi bine, de parcă i-am tocmit pe sprânceană. Retează copacii chiar de lângă pământ, îi doboară unii peste coroana altora, să nu li se rupă trunchiul, vin alţii şi-i curăţă bine de crengi, le aşează în stivă, cu grijă.