Ruptura

16,50 lei

Ruptura (eBook) – Ion Lazu

  Hurry up! Sale end in:
Cod: EB9786068012186 Categorie: Autor: Anul apariției: 2014 ePub: ISBN 978-606-668-090-5PDF: ISBN 978-606-8012-18-6 Colecție:
  • Pentru citirea optimă pe dispozitive mobile, recomandăm să alegeți formatul ePub
  •   Ghid eBookuri - cum citesc un eBook?

    Cum citesc un eBook?

    Aveți nevoie, în primul rând, de un dispozitiv electronic care să citească eBook-uri. Acesta poate fi un laptop, calculator obișnuit, Kindle, telefon mobil sau tabletă.

    Atenție! Instalați Adobe Digital Editions (click aici) înainte de a accesa linkul de descărcare.

    Computer eBook Reader Telefon Tabletă
    Calculator personal Kindle Android Android
    Laptop Nook iPhone iPad
    Apple MacBook Kobo Windows Windows
    Notebook iRiver Trekstor
    Netbook Pocketbook Prestigio
    Bookeen

  Share

O ediție definitivă a romanului Ruptura, apărut în anul 2004 la Editura Albatros. Având ca subiect rememorarea unei iubiri de la sfârșitul anilor șaizeci, romanul a fost bine primit de critica literară și a avut un semnificativ succes de public. Autorul reconstituie, din frânturi de imagini și amintiri disparate, fulgurante, persistând din vremea studenției sale bucureștene, contextul în care s-a îndrăgostit de una dintre colegele de la formația de dansuri a Universității, dar totul s-a curmat prea curând, datorită inabilității tinerești a celor doi parteneri, care nu au reușit să ocrotească abia-izbucnita flacără a dragostei lor.

Este totodată repunerea în discuție a unor opțiuni ale acelor vremuri, diferit abordate de fiecare în parte. Dar este mai ales aplecarea cu devoțiune asupra unor amintiri de la granița cu uitarea propriu-zisă, după patru decenii, a sentimentului ce se înfiripase, la înflorirea spirituală a celor doi adolescenți. „Cu timpul ajungi să înțelegi în alt fel raporturile dintre amintire și uitare, scrie autorul.

Amintirea pare doar că se află la cheremul uitării, dar de fapt adesea reușește să i se sustragă, revenind în mod prodigios, atunci când nu mai aveai nicio speranță, cu scena de o prospețime extraordinară. Degeaba ne temem de uitare, îmi spun, câtă vreme amintirile își mai amintesc de noi! Ci abia când amintirile nu mai vor să știe de noi și refuză să ne mai viziteze, abia atunci uitarea se poate lăuda că a învins definitiv.”

Ruptura de Ion Lazu

Mă întreb eu însumi dacă s-ar găsi un pretext cât de cât acceptabil sau măcar o scuză plauzibilă pentru îndrăzneala de a-mi impune prezenţa în faţa ta, după o tăcere atât de îndelungată, trimiţându-ţi această târzie scrisoare de dragoste şi împăcare, după ce în atâtea rânduri m-am întrebat dacă nu ar fi pur şi simplu un abuz să te iau martoră – era să zic: părtaşă! – în această pe cât de intempestivă, pe atât de stăruitoare întoarcere a mea la amintirea celor câteva luni când am fost împreună – mai exact a celor câteva zeci de zile din acele luni, de acum trei decenii; însă pentru că de astă dată nu m-am mai putut opri doar la cele câteva întrebări cu care mă obişnuisem şi pentru că, într-un fel sau altul şi cu sau fără voia mea, acest demers greoi şi îndărătnic, desfăşurat mai ales pe parcursul ultimelor săptămâni din toamna asta, a ajuns la mult doritul final (liman), în vacanţa pe care mi-am luat-o în crucea acestui anotimp straniu şi rău prevestitor numit impropriu iarnă, dând curs unei curiozităţi i-aş zice arheologice – noi, geologii, suntem adesea confundaţi cu arheologii… –, am apucat să revăd ideogramele cu pricina – îmi notasem prin carnetele mele despre noi doi unele lucruri la care nu mă mai gândisem până atunci sau pe care le ignoram pur şi simplu…; am dat deci curs unui imbold recuperator: acela de a reconstitui din urme oricât de puţine şi confuze traseul unei întâmplări care s-a răzleţit undeva, la marginea aducerii aminte, în acel no men’s land de unde începe uitarea netă.

Nu mi-a rămas decât să descifrez însemările făcute sub imperiul emoţiei, să întăresc puţin contururile pe alocuri, spre a se vedea mai lesne urmele de trecere şi zvârcolirile jivinei (sufletul meu rănit, nu?), fără ca totuşi să-mi asum sarcina de a retopi toate aceste notaţii într-o înlănţuire epică fluentă; aş fi făcut până la urmă şi acest efort, căci nu se poate vorbi la mine de o lipsă a capacităţii de concentrare asupra obiectului de interes (fără de care nu te poţi numi prozator), ci este vorba în speţă doar de absenţa convingerii intime că materia respectivă ar conţine o poveste care trebuie desfăşurată de la un capăt la altul; istorioara cu pricina îmi apare ca o stare de spirit ţinută sub presiune îndelungată şi care se cere grabnic drenată. Mai este încă o precizare de făcut: o povestire, dacă o spui sau o scrii, forţa ei de convingere pare să vină chiar din nevoia acesteia de a se desfăşura oarecum de la sine, ca de pe un mosor, şi de a se precipita spre un deznodământ inevitabil, de o maniera i-aş zice demonstrativă (viaţa ne asaltează mereu cu atenţionări şi memento-uri!), pe când eu simt că acest subiect al meu nu are astfel de rigori, el nu se năpusteşte spre un final – de orice fel ar fi acela –, ci, dimpotrivă, virtutea lui, dacă are vreuna, iar mai simplu spus trăsătura sa definitorie este chiar suspendarea în atemporal, imobilismul: subiectul meu are ceva de nor, dacă am face abstracţie de faptul că norul trece, dacă am conveni că el era acolo, sus, dinainte de a ne ridica ochii să-l privim şi că va rămâne pe boltă, în chenarul său argintiu, chiar şi după ce vom intra în casă; şi are ceva remanent, cum ar fi oboseala difuză pe care nu o poţi înlătura, sau o durere surdă, provenind de la vreo lovitură neluată în seamă la timp; şi mai are ceva din trezia de după vis, care te ţine sub stăpânirea lui, fără altă explicaţie decât aceea că nu vrea să se şteargă şi să dispară, eliberându-ţi sufletul. Să rămânem însă la sugestia unui nor care, din înălţimea lui, asupra căreia nu avem nicio putere de influenţare, nici nu se descarcă de povara sa lividă, nici nu şi-o aburcă dincolo de zare, ci stă acolo: încremenit şi enigmatic în încruntarea sa. Dar luminând totuşi, ca dintr-un tablou flamand.

Ai înţeles, sper, că va fi vorba, oricât de târziu şi de pe neaşteptate, despre vremea când, studenţi fiind, ne-am întâlnit la repetiţiile echipei de dansuri, la Clubul din Schitu Măgureanu al Universităţii, şi despre idila ce a urmat; despre nişte foarte vechi amintiri care, brusc, mi-au invadat cugetul cu fel de fel de amănunte preţioase, surprinzătoare, cu însufleţiri şi temeri şi nelinişti încolţindu-mă din toate părţile, luându-mă în stăpânire şi făcând din mine ceva asemănător unui loc de trecere şi neatenţie. Vreau să spun că, ascunse atâta amar de vreme, ca într-un alt tărâm, amintirile legate de idila noastră „au invadat sala”, pe uşi şi pe ferestre, alergându-se şi învălmăşindu-se după cum le-a fost voia, fără să le pot stăpâni sau dirija în vreun fel, o bună bucată de timp, mereu prezente şi autonome – la trezire, în orice moment de peste zi, în clipa când alunecam în somn, ba – ca să spun tot adevărul – dând iama şi în visele mele, devenite un fel de reflex al frământărilor din timpul zilei. Poate n-ar fi greşit să insist asupra modului imperios cum această rememorare a venit asupră-mi (m-a podidit!), s-a desfăşurat în legea ei şi s-a stins apoi, ca o viroză, care şi ea are o incubaţie, oricât de lungă şi insidioasă, o erupţie în forţă, devastatoare adesea, iar apoi o vindecare – şi nu numai atât: o imunizare a organismului pe care îl bântuise. Şi iată cum, printr-una din acele ironii de care nici scriitorul nu este scutit, dacă m-am lepădat încă de la început de exigenţele unei povestiri, cu tipicurile ei care oferă şi comodităţi, dar presupune şi destule constrângeri, până la urmă va fi vorba tot despre o povestire – iar ca să fiu mai exact: va fi vorba de mai multe poveşti în loc de una singură – dacă vom conveni că maniera în care apar şi stăruie şi dispar din atenţia noastră amintirile reprezintă, în fond, tot nişte povestiri, nu lipsite de tramă.

Va fi fost definit omul un „animal care gândeşte”, un „animal social” sau „religios” sau „care amână” etc; de ce nu i-am spune, dacă nu i s-a spus deja, un „animal care îşi aminteşte”? Sincer vorbind, dacă omului îi este proprie trăirea cu intensitate a clipei prezente, dacă, în mod consecutiv, se consideră ca îndreptăţită preocuparea sa pentru ceea ce îl aşteaptă în viitor, atunci de ce întoarcerea sa spre trecut să fie taxată doar ca o slăbiciune, dacă nu de-a dreptul ca un lux? Oare atracţia paseistă nu reprezintă ea însăşi o manifestare a dragostei de viaţă, cu toate componentele acesteia? Nu cumva profunzimea unei trăiri, ca şi profunzimea unui relief montan, se probează şi prin ecoul pe care îl provoacă în sufletul cuiva?

În vara trecută am fost pentru cercetări geologice în Munţii Apuseni – aspect despre care n-aş vrea să suflu aici un cuvânt în plus – perioadă prea scurtă, de numai trei luni, dar deosebit de frumoasă, când mi s-a părut că respir un aer special, impregnat de amintirea ta. Nu am propriu-zis o explicaţie a acestui fapt, neexistând nicio legătură între tine şi Apuseni, unde eu însumi am ajuns arareori. Sau tocmai de aceea? Oricum ar sta de fapt lucrurile, la sfârşitul campaniei, când am părăsit miraculosul ţinut, luându-mi rucsacul în spate şi rotindu-mi pentru ultima dată ochii asupra acelui peisaj devenit atât de drag, mi-am dat seama deodată, cu o apăsare pe suflet, că mă despart nu numai de un episod din viaţa mea fragmentată şi risipită prin toată ţara, dar că mă despart pentru totdeauna de un context spiritual privilegiat, în care reuşisem un lucru nemaisperat de mine: să duc până la capăt rememorarea iubirii noastre.

De ce tocmai acolo şi după o atât de lungă amânare? La aceste întrebări nu se răspunde uşor – şi poate că nici nu există un răspuns limpede, mulţumitor, dacă în tot acest răstimp eu n-am găsit sau n-am reţinut vreunul ca atare – şi atunci singurul răspuns corect ar fi această înşiruire de notaţii: amintiri, gânduri, îndoieli, reconsiderări, supoziţii, temeri, lamentaţii, descurajări subite şi speranţe neîndreptăţite – o lungă pendulare între pierdere şi regăsire, între „gheaţă şi dorinţă”, după expresia marelui Will, care era conştient el însuşi că pentru a exprima inexprimabilul nu poate apela (cu un noroc schimbător!) decât la „cuvinte care s-au mai spus”…

Căci povestea noastră de dragoste, dacă nu cumva am spus-o deja, este atât de asemănătoare cu alte şi alte „poveşti de pe vremea studenţiei”, că pur şi simplu ea se disipează în imensa masă a celorlalte idile, la modul în care eu însumi nu o mai pot desluşi dintre ele: o seară de toamnă când ne-am cunoscut la dansuri şi mi-am dat seama, uimit şi flatat, că îmi acorzi o atenţie nesperată; seri, tot acolo, la Club, de două ori pe săptămână, când ne regăseam mereu unul lângă altul, fără să ştiu prea bine cum se petreceau lucrurile; o plimbare lungă, pe jos, până în cartierul tău de la marginea Bucureştiului; un An Nou pe care am fi vrut să-l facem împreună, dar nu s-a putut, fiind la facutăţi diferite (pe liste diferite!); o scurtă vacanţă de iarnă, câteva treceri, în grup, prin Cişmigiul sub zăpadă (bătăi cu bulgări!); o promenadă de primăvară, pe sub bolţi de glicină (încercam să-ţi vorbesc despre mine, autocritic…); o ieşire la Sinaia, cu echipa de dansuri; examenele din mai-iunie, apoi 18 zile de vacanţă studenţească pe litoral, în tabăra de corturi de la Costineşti;

Bazat pe 0 recenzii

0.00 Per ansamblu
0%
0%
0%
0%
0%
Lasă primul o recenzie la “Ruptura”

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recenzii

Momentan, această carte nu are nicio recenzie.

Close Coșul meu
Close Wishlist

Aveți deja un cont? Autentificați-vă

Close

Close
Accesează
Categorii