Fiul nisipurilor

Fiul nisipurilor de Bogdan Mihai Dascălu

1.

Soarele, e vorba de un soare de primăvară devreme, care, deşi şi-a pierdut din forţă, reuşeşte totuşi să mai desţelenească uliţele, cade, prăvălindu-se pieziş, asupra unor acoperişuri roşii. Casele, soldaţi inofensivi, stau aliniate, prezentându-se fără de paradă celor ce păşesc încolonaţi printre ele. Clădirile, cele mai multe, sunt mărunte, încovoiate sub bârnele ce ies de sub acoperişuri, despuiate pe alocuri de mortar; altele, al căror chirpici e ros de vremuri, par să se teamă de privirile celor care, însă, nu le privesc. Pomi nu sunt în faţa caselor. Se prea poate ca îndărătul lor să se întindă lungi livezi, ce nu se lasă bănuite. Din când în când, apare în geam câte un pisoi şi, devenit brusc curios, îşi măreşte retina, ca şi cum ar vrea să înghită în străfundul acesteia tot ce se petrece acolo, afară.

Şi soarele se pogoară asupra satului, unde până mai ieri plouase. Şi liniştea cade perpendicular, împreună cu razele indecise, şi totul tace, şi în tăcerea surdă se pierde orice sunet.

2.

Un sunet. Un zgomot ce aduce a dăngănit trece prin aerul proaspăt al dimineţii încă netrecute şi vrea să ducă ceva mai departe. Însă pereţii nu au urechi. Ei stau uneori drepţi, de cele mai multe ori însă sprijiniţi de câte o proptă, ce susţine întreaga casă. Un lemn lung şi gros, care împiedică timpul să-şi facă rostul.

Altundeva, aiurea, pe o stradă, atât de îndepărtată cât poate fi una de cealaltă într-un sat, e o biserică. E galbenă, ca orice biserică, şi e mică şi gheboasă, cu o turlă ce pare să strice inexistente proporţii. Chiar dacă e înaltă, nu o poţi vedea decât din apropiere, căci străzile o înconjoară cu atâta gingăşie, ba parcă vrând să o evite, ba parcă dorind să-i vină în întâmpinare, încât te îndepărtează de ea, izolându-te printre ai tăi, printre cei care nu-ţi pot oferi mântuirea. O curte neîncăpătoare şi, mai ales, un zid de cărămidă o încercuiesc, ţinând-o captivă, obligând-o să-ţi împărtăşească soarta. Căci nici ea nu îşi este suficientă, cum nici tu nu-ţi eşti. E o biserică la fel ca oricare alta, una în mijlocul unui sat ca oricare altul, locuit de oameni ca oricare alţii. Şi totuşi, lasă impresia că ar fi mai ascunsă decât altele, deşi se află în acelaşi mijloc în care se găsesc şi altele. Doar clopotul, sau poate nici măcar el, mai aminteşte că, totuşi, drumuri există, un clopot cu mult prea puternic faţă de ziduri, dar glasul e una, înfăţişarea e alta, şi nici străzile nu te ajută.

E sâmbătă, şi-i dimineaţă, şi clopotele bat zgomotos.

3.

Zgomotul ăsta surd, uneori grav, ce pare să nu mai contenească, trece prin frunze şi merge mai departe, până ce se loveşte de ziduri, care, în teama lor de năruire, dau să îi facă loc, şi merge astfel mai departe, pătrunzând, valuri-valuri, în încăperi, pentru ca neştiutorii să tresară la auzu-i şi să-l primească, în cele din urmă, în inimi. Dar nimeni nu-l vrea, căci e aducător de nenoroc, şi-l împing afară, cu furie, din suflete şi-l dau, vibrând, mai departe, înghesuindu-l pe geamuri ori pe uşi, dar el, insensibil, nu dă semne că ar şti ce se petrece cu sine, căci îşi este de la început egal, şi frica lor nu e frica lui, ea e a celor ce-l ştiu, fiindcă el nu are nici memorie, nici conştiinţă de sine, el este doar pentru că este aşa cum suntem şi noi, fără să o ştim. E-mpins în stradă, dar nu o umple, el merge mai departe şi lasă ecoul, tovarăşul lui statornic, să-şi ducă menirea la bun sfârşit. Şi lasă în urmă-i ştiutori cu priviri temătoare, cu mâini tremurânde, ce se uită, zadarnic, după el. Pentru că el nu mai e, la fel cum nici cel pe care l-a vestit nu mai e, sunt doar vagi amintiri, senzaţii ale unei memorii ce ne joacă atâtea feste. Frica de a-l fi pierdut poate fi o simplă impresie, însă, ca orice impresie, ea nu este decât o altă faţă a unei realităţi care, oricum, nu este a celorlalţi, ci numai a ta, care începe şi se termină cu prima şi cu ultima ta suflare, el îţi lasă, aşadar, frica de a nu-l mai avea, care nici nu ar fi într-atât de teribilă, dacă nu ai şti că îţi este dată pentru totdeauna. Şi stai cu ochii pironiţi pe stradă, unde ştii că alţii tocmai îl aud, şi vrei să fii în locul lor, cum şi alţii au vrut să fie într-al tău, şi nimic din toate astea nu se poate întâmpla. Şi nici nu vezi cum pisoiul sare dintre geamuri, neauzit, şi, după ce îţi dă târcoale, îşi freacă, uşor aplecat spre stânga, capul de picioarele tale. Nu îl vezi şi nici nu-l auzi fiindcă el este, iar tu cauţi să reînvii ceea ce nu mai e. Vrei să aduci laolaltă cele risipite, să le repui în tine, tocmai în locul de unde le-ai izgonit. Pentru că realizezi că locul gol te apasă mai mult decât existenţa.

Şi zgomotul trece, nestingherit, mai departe prin fiecare, prin case şi goluri şi, într-un târziu, se opreşte la marginea satului, acolo unde fusese trimis fără ca cineva să o fi ştiut, acolo, în atât de apropiata depărtare, printre crucile strâmbe ce-l agaţă, trăgându-l în jos.